18 februarie 1916, ziua în care murea o Regină, prima Regină a României.

”Biata noastră mătuşă a murit! S-a îndurat cerul s-o ia dintre noi ca să nu vadă ce va urma. E mai bine că s-a dus înainte, i-ar fi zdrobit inima, dacă ar mai fi rămas ceva de zdrobit. Ea era de părere că doar germanii au dreptul să câştige, să existe, pentru că e rândul lor să conducă lumea, sunt poporul ales etc. etc...”, scria Regina Maria, amintindu-și de Regina Elisabeta, chiar în prima zi în care România intra în Primul Război Mondial. 

Contrar așteptărilor celorlalți ca după moartea Regelui Carol, pro-antantiștii să fie făcuți răspunzători de moartea prematură a soțului ei, Regina Elisabeta s-a retras pentru totdeauna din viața publică, alegându-și ca reședință, din dorința de a fi cât mai aproape de El, Palatul episcopal din Curtea de Argeș.

Lipsa bucuriei de a mai trăi avea să o mărturisească la modul cel mai sincer ministrului cultelor venit într-o vizită de curtoazie la sfârșitul lui ianuarie 1916: ”De ce nu mă lăsați să mor? Nu vedeți că nu-mi mai găsesc locul pe lumea asta, nu mai am niciun rol de jucat?”. 

Nu la mult timp, vestea morții Reginei a luat pe toată lumea prin surprindere, cu atât mai mult cu cât medicii o considerau destul de sănătoasă. Se pare, însă, că refuzul său de a locui în vechile sale apartamente din București atunci când, la finalul lui decembrie 1915, a mers să se opereze pentru a patra oară de cataractă, i-a grăbit ”întâlnirea” cu Carol și Domnița Maria, fiica de care nu avusese parte. Regina alesese să se instaleze în atelierul său de pictoriță, la mansarda Palatului, loc care era foarte greu de încălzit, fapt ce i-a pricinuit o răceală care s-a transformat într-o congestie pulmonară care i-a adus sfârșitul. 

La nici doi ani de la marea trecere a soțului său, Regele Carol I, Regina Elisabeta, Carmen Sylva, poeta, scriitoarea, protectoarea artelor, mama răniților, cea care făcuse din costumul popular românesc haina de gală a curţii regale, membra de onoare a Academiei Române, cea distinsă, în 1888, cu Premiul Botta al Academiei Franceze, într-o zi cenușie și ploioasă de februarie 1916, încetând să mai lupte, și-a dat sufletul. 

Înmormântarea a avut loc la Curtea de Argeș, alături de Carol și micuța Maria, iar după slujbă s-a cântat Trioul în mi bemol major de Schubert orchestrat de Enescu ”copilul său de suflet”. Același Enescu care îi dedicase Poema Română și care vedea în ea ”o reîncarnare a Sfintei Elisabeta” și ”o nedezmințită întrupare a bunătății”. 

Testament de Regină

La deschiderea testamentului, un testament de Regină, cu excepția unor sume de bani pentru membrii mai săraci ai Curții Sale și a câtorva bijuterii pentru nepoatele sale de la Neuwied, TOTUL era împărțit între societățile de caritate pe care le patrona și crearea de burse pentru perfecționarea în străinătate a unor artiști români, neuitându-i nici pe locuitorii din Curtea de Argeș, unde cerea înființarea din aceste fonduri a unei școli de grădinărit și de pomicultură   și a unui sistem de canalizare. 

Și, mai presus de toate acestea, peste 50 de volume cu poezii, piese de teatru, romane, nuvele, eseuri, colecții de aforisme și basme.

”A fost odată o regină bună, care vroia să alinte toată suferinţa pe care o vedea pe lume. Dar oricât de mult bine făcea, cu atât mai mult i se părea că nevoia creşte”, scria Carmen Sylva, în ”Povestea unei regine binefăcătoare”, un autoportret potrivit pentru prima Regină a României, cea pe care poporul a numit-o ”mama răniţilor”.