Apărute pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, datinile şi obiceiurile au dăinuit at?ta timp c?t condiţiile care le-au generat au rămas neschimbate, sau au dispărut odată cu schimbarea acestora. Ele reflectă o anumită mentalitate desprinsă din preocupările specifice ale vieţii, gesturile şi atitudinile oamenilor complet?ndu-se armonios cu viaţa lor proprie. Din acest punct de vedere datinile şi obiceiurile nu definesc o mentalitate primitivă ci mai de grabă una practică, ?n care fiecare gest şi acţiune a fost păstrată cu grijă pentru a fi utile ?n anumite ?mprejurări. Cele mai multe datini şi obiceiuri au fost legate de anumite date calendaristice, sărbători sau de timpul premergător acestora, precum şi de principalele momente din viaţa oamenilor: naşterea, căsătoria şi moartea. Sfinţirea ţăr?nii La Crăciun se practică: ?umblatul după pizărăi?, ?umbletul cu duba?, ?cu steaua?, ?cu craii?, ?cu lumea? şi ?umblatul cu ţurca?. Umblatul după pizărăi se practică de către copiii mici, ?n cete, care ?n ajunul Crăciunului merg la casele oamenilor şi strigă ?n cor: ?Bună sara lui ajun, Da-i mai bună a lui Crăciun, Dă-mi şi mie un pizărău, Că-s pruncul lui Dumnezeu.? Stăp?nul casei bagă ?n traista fiecărui copil c?te un pizărău, adică un colăcel făcut din faină de gr?u, apoi aruncă pe jos mere, nuci şi bani din metal, după care copiii se ?nghesuiau să adune c?t pot mai mult. Dacă se ?nt?mplă să nu fie primiţi la una din case, copii strigă ?n cor: ?Bureţi pe pereţi. Rădăcina socului, Crească-n vatra focului?. UMBLATUL CU DUBA se practică de către feciori şi bărbaţi ?n seara de ajun, ?n prima zi de Crăciun, p?nă seara t?rziu, şi a doua zi. ?n timp ce mergeau de la o casă la alta se băteau dubele, că toţi să ştie că se apropie colindătorii, apoi unul dintre ei intră ?n casă ţi ?ntrebă dacă-i primesc sau nu. La răspunsul afirmativ anunţă ceata care c?nta, la uşă, colindul: ?Slobozi-ne gazdă-n casă / că de aseară stăm pe afară/ şi urechile ?ngheţară, etc. ? După care intrau ?n casă, băt?nd dubele şi se aşezau ?n jurul mesei, av?nd la mijloc pe dubagi. ?ncepeau colinde ?n timp ce stăp?na casei punea pe masă c?rnat, s?ngerete, plăcinte cu mac, cu nucă sau cu br?nză, iar stăp?nul casei pune băutura şi pofteşte pe colindători să ?nchine ţi să bea ?n sănătatea tuturor. TURCA. Printre obiceiurile vechi, de Craciun, la loc de cinste era umblatul cu ?turca?. Ţurca era un teatru folcloric, ambulant, legat exclusiv de sărbătoarea Craciunului. Originea şi data practicării acestui obicei nu le cunoaţtem, ?ntruc?t nimeni nu poate da altă explicaţie dec?t aceea că aţa s-a pomenit, din moţi şi strămoţi, ca la această dată să se umble cu ţurca. ?n urmă cu două secole se scria despre acest obicei că este vechi şi că l-am moţtenit de la romani, ţurca nefiind altceva dec?t ?ntruchiparea personajului ?mutu? din jocul căluşarilor, joc de origine romană, iar ?mbrăcămintea roţie, extravagantă, a tunicii creează o notă aparte faţă de celelalte personaje. Un grup de persoane mascate, unul ?mbrăcat ?n bundă de oaie, cu căciulă, mustăţi mari, toiag puternic ?n m?ni, cu care lovea mereu ?n păm?nt, era numit ?moţu?. Altul era ?mbrăcat ?n haine vechi, cu mască pe fată, purta o traistă plină cu cenuţă ţi puţcă din lemn şi se numea ?ţiganul? iar l?ngă el un altul ?mbrăcat ?n haine păstoresti, numit ?fluieraţul? şi, ?n fine, personajul central, ţurca, era obiectul tuturor atenţiilor. Un bărbat se ?mbrăca ?n haine roţii, purta ?n dreptul capului un bot de lemn reprezent?nd un cioc de raţă, cu un ciucur şi un clopoţel sub bărbie, cu două coarne de capră sau de vacă, deasupra cărora avea ciucuri şi clopoţei. Aceasta era ţurca. Grupul merge din casă ?n casă, str?ng?nd după el o mulţime de alte persoane, printre care şi o ?tigancă?. Moţul bate cu toiagul ?n păm?nt, fluieraţul c?nta din fluier, ţiganul - prefăc?ndu-se că ocheţte ? aruncă cenuşă după cei care-l supărau, tiganca mătura locul din fata turcii si chiuia, iar turca clămpănea din ciocul de lemn si se apleca ?n fata stăp?nului casei, care-i punea ?n cioc mai mulţi bani. După fiecare ban pus ţurca mulţumea, ?nclin?ndu-se ?n faţa celui ce a cinstit-o, apoi ?şi scutură capul ca să sune clopoţeii. Pentru că spectacolul să fie deplin, ţurca se lua la joc cu ţigana şi cu moşu, spre satisfacţia deplină a celor de faţă. Spectacolul ţinea doar c?teva minute, ?n funcţie de dărnicia ţi abilitatea gazdei, căci unele gazde, ca ţurca să răm?ie c?t mai mult la casa lor, o cinsteau mereu ţi c?nd e pe punctul de plecare ?i fac semn să mai răm?ie, p?nă c?nd ţurca, observ?nd manevrele gazdei, se ?nclină pentru ultima oară ?n faţa lui şi pleacă mai departe. ?n acest timp copiii mici priveau temutul spectacol numai din dosul ferestrelor fiindcă ?n tot timpul anului părinţii ?i ameninţă că-i vor da la turcă ?să-i m?n?nce?, dacă nu sunt ascultători. Dar copiii mai mari se iau după ţurcă, mărindu-i alaiul, ţi c?nd au purtări prea ?ndrăzneţe intervine ?ţiganca? şi-i ?mproaşcă cu cenuşă. Şi aşa alaiul merge din casă ?n casă, ecoul lui stăruind p?nă noaptea t?rziu.

Sursa: Informatia Aradului