După intrarea ţării noastre în U.E. se schimbă, pe lângă atâtea altele, şi felul în care ne conducem pe ultimul drum apropiaţii. Dacă până acum la ortodocşi şi catolici dar nu numai era moda ca răposatul să fie ţinut în propria casă, la loc de cinste, până în ziua înmormântării, acum Uniunea Europeană strâmbă din nas atunci când e vorba ca mortul să rămână zile întregi printre cei dragi. Mai mult decât atât normele europene privind înmormântările spun clar că toţi cei răposaţi trebuie să fie îngropaţi doar în sicrie ecologice, îmbrăcaţi cu haine biodegradabile iar în picioare trebuie să aibă pantofi de unică folosinţă, aşa-zişii pantofi de carton binecunoscuţi în străinătate în astfel de situaţii. Modificări vor fi şi în privinţa sicrielor şi a calităţii acestora. Nu vor mai fi acceptate decât sicrie care vor avea o grosime de cel puţin trei-patru centimetri. În interiorul sicriului toate accesoriile funerare obligatoriu trebuie să fie şi ele biodegradabile iar sicriele mai scumpe trebuie să aibă şi un soi de găuri prin care să fie eliminate gazele emanate de corpul aflat în putrefacţie. Aşa se face că foarte curând preţurile la sicrie, de la cele mai accesibile şi până la sicriele de lux, vor creşte într-un ritm ameţitor. O altă noutate care dă oarecum peste cap tradiţiile româneşti este că familia nu-şi mai poate ţine mortul în casă timp de trei zile aşa cum spune folclorul autohton. Corpul celui decedat trebuie să fie depus la capele special amenajate în interiorul cimitirelor acolo unde de altfel se vor organiza şi priveghiurile.
Acest lucru va marginaliza oarecum ideea conform căreia cel decedat devine brusc personaj public pentru cunoscuţi şi mai puţin cunoscuţi, de altfel o ştim cu toţii că toţi cei care vin la un priveghi sunt bineveniţi, ospătaţi cu ţuică şi cozonac după care se duc lângă sicriul aşezat în mijlocul casei şi încep să-l bocească pe cel dispărut. Pe lângă puzderia de lacrimi şi oftaturi, dintre care unele şi  teatrale, cei prezenţi la priveghi mai trag cu ochiul în stânga şi dreapta pentru a vedea cum stă prin casă, cum se spune, cel răposat. Nu de alta dar după înmormântare şi acesta va fi unil dintre subiectele de discuţie prin vecini. Te mai poţi trezi la un moment dat că unul dintre cei prezenţi spune că răposatului sau răposatei, după caz, i-ar fi plăcut tare mult să vadă cum decurge înmormântarea şi cum jelesc rudele în jurul sicriului. Ar fi fost mulţumită! Alţii, mai caustici ca soda, spun pe ici pe colo că înmormântarea a fost o mare reuşită. Şi toată lumea a fost mulţumită chiar dacă sarmalele de la pomană n-au fost suficiente pentru a sătura toate burţile care au suportat slujba întinsă pe câteva ceasuri. Dar colacii şi coliva au fost în regulă… Mă rog mai bârfeşte unul, doi că băutura n-a ajuns să-i îmbete chiar pe toţi sau cei care au împărţit colacii n-au ţinut cont de copii, soacrele, purceii şi căţeii de acasă. Şi e păcat, că şi aceştia s-au întâlnit cel puţin o dată cu răposatul şi prin urmare meritau şi ei să fie omeniţi de urmaşii mortului. Mare trecere în familia celui decedat o au cei care ştiu să joace bine cartea tânguielii, care mimează durerea indiferent cât de apropiaţi sau depărtaţi sunt de cel plecat dintre noi, care aproape îşi smulg părul din cap de durere deşi toţi ştim deja că indiferent de gesturile noastre duse uneori până la limită situaţia nu mai poate fi adusă la starea de dinaintea morţii. O altă modă de aici de prin Banat şi Crişana spune că mortul este dus în ziua înmormântării, cum se spune, pe ultimul drum însoţit de toţi cei apropiaţi care stau aproape de dricul ce conduce sicriul spre locul de veci. Iar drumul este transformat aproape într-un spectacol, cortegiul se opreşte din colţ în colţ unde unul sau mai mulţi preoţi mai fac o rugăciune în odihna sufletului proaspăt plecat dintre noi. Pe la porţi îşi fac apariţia localnici care chiar dacă habar n-au cine se duce la groapă încep să-şi dea cu presupusul referitor la identitatea celui mort sau la boala care l-a răpus. Un spectacol tipic mioritic…Dacă mortul mai este condus şi cu fanfara atunci cu siguranţă efectul este mai mult decât cel aşteptat. Cu mic cu mare localnicii stau pe marginea drumului şi se închină la trecerea cortegiului. Alţii mai supersticioşi îşi fac semnul crucii şi îşi scuipă în sân pentru a ajunge cât mai târziu în locul mortului din dric. Pe alocuri este oprită şi circulaţia autovehiculelor, cei mai mulţi şoferi pornind farurile la vederea convoiului funerar, un fel de respect pentru răposat şi cei rămaşi în urma sa. Unde mai pui că dacă se nimereşte să plouă în ziua înmormântării apropiaţii înnebunesc de durere la gândul că mortul regretă plecarea sa din această lume şi din mijlocul celor dragi. În caz că e soare afară atunci tot tradiţia spune că mortul se bucură că a scăpat de viaţa pământeană. Replici pe care inevitabil le auzi mereu comentate pe la înmormântări de către cei care sunt prezenţi la procesiune. Mortul, săracul, este cel care ,,conduce’’ întregul alai, lumea mergând tăcută în urma dricului ţinându-se de braţ, iar cei mai puţin apropiaţi decedatului mimează durerea care, mă rog, faţă de un zâmbet sau un râs sănătos este mult mai uşor de contrafăcut. Cei care stau pe marginea drumului se întind să vadă ce a mai rămas din vecinul sau cunoştinţa de altădată. Apoi, dacă rămâi în urmă, auzi discuţii între cei care stau şi privesc trecerea cortegiului şi vei auzi fel de fel de bârfe despre cum a fost îmbrăcat decedatul, despre cum i-a stat părul, ce coloare avea la faţă sau cât de scump a fost sicriul şi dacă de fapt merita un coşciug mai de soi. În astfel de momente la căpătâiul celui plecat se adună o sumedenie de neamuri şi cunoştinţe care pe parcursul vieţii au avut o relaţie mai mult sau mai puţin apropiată cu cel decedat. De altfel e singurul moment când la uşa casei se adună toate neamurile, prietenii şi cunoscuţii în acelaşi timp. E o zi specială! Special e şi momentul în care se aleg cunoscuţii ce urmează să ducă mortul până la groapă, însemnaţi fiecare cu câte un prosop pe braţ. Uneori se dau adevărate bătălii între neamuri pentru a apuca un astfel de ,,post’’ recompensat cu batistă şi – cum spuneam – prosop. E până la urmă şi o dovadă că toţi cei care duc sicriul pe braţe sunt foarte apropiaţi celui plecat de aici. Cei care scapă ,,nominalizarea’’ la purtat sicriu pe braţe şi şi-ar fi dorit-o foarte mult încep să bage fitile. Ba spun că sicriul nu este dus la groapă drept, motiv pentru care cel decedat se poate…lovi de marginile sicriului, ba că nu trebuie să ţină coşciugul de mânere că se poate rupe şi se vor face de râs, ba că ăştia care au fost aleşi nu sunt cei pe care i-a vrut răposatul cu limbă de moarte, în fine motive se pot găsi aproape întotdeauna.
Tot Uniunea Europeană interzice obiceiurile româneşti ca în casa unde este depus mortul familia sau apropiaţii să gătească pomana care se oferă într-un astfel de prilej. Nu de puţine ori s-a întâmplat ca pomana să fie pregătită la câţiva metri de catafalcul pe care trona ,,indiferent’’ şi rece mortul. Ceea ce Uniunea nu prea acceptă... La fel cum nu acceptă nici ca la capătul gropii, pe o măsuţă pliantă, să fie înşirate sticlele cu ţuică, cozonacii şi paharele cu colivă. Ca să nu mai vorbim că obiceiul locului face ca orice astfel de procesiune să fie presărată de ţigănuşi care stau cu mâna întinsă ca să primească o pomană, două sau chiar mai multe iar boschetari amici cu sticla se înghesuie să prindă cât mai multe pahare. Unde mai pui că la noi tehnica de înhumare propriu-zisă presupune coborârea sicriului în groapă cu ajutorul funiilor şi nu cu un dispozitiv special aşa cum se întâmplă în ţările civilizate. Asta face ca nu de puţine ori sicriul să fie cu greu aşezat la locul de veci, ba se mai întâmplă ca funiile să cedeze din cauza uzurii şi răposatul să cadă violent pe fundul gropii. Am mai auzit preoţi ce le spuneau celor care mânuiau funiile ca aceasta să nu fie înfăşurată după mână pentru că atunci se spune din popor că cel plecat îl va duce după el şi pe gropar. Superstiţii... Iată că până la urmă şi meseria de gropar presupune riscuri. Asta dacă este să ne luăm după tradiţii, iar românului îi place la nebunie să plece urechea la astfel de superstiţii. Ca să nu mai vorbim despre ceea ce se spune tot în popor cum că mortul trebuie neapărat îmbrăcat în haine noi şi nu care cumva să poarte hainele unui alt membru al familiei, aflat în viaţă, pentru că s-ar putea ca acesta să fie la rândul său dus alături de cel răposat. Idei şi idei ! Mă rog mai există şi alte voci care spun că în ziua înmormântării apropiaţii trebuie să cotrobăie prin sicriu pentru ca nu cumva cineva să fi strecurat cu rea intenţie un obiect personal al unui membru al familiei pentru ca şi acesta să păţească ceva în scurt timp. Sau, superstiţioşii spun că se pot face tot felul de vrăji nedezlegabile la capul mortului sau ,,cu mort’’ cum se spune. Personal cred că toate acestea sunt simple speculaţii venite dintr-un popor care prin simplitatea sa uneori s-a înarmat cu tot felul de presupuneri şi ipoteze pe care mai apoi le-a cultivat şi ridicat la rang de ,,lege’’. Vreau să-l văd şi eu pe acela care a murit doar pentru că şi-a aruncat batista plină cu lacrimi în sicriul celui plecat. Sigur că la un moment dat toţi vom pleca din această lume, unii mai devreme, alţii mai târziu, asta nu înseamnă că ne duce cineva ,,dincolo’’ din varii motive.
Totuşi este bine că în ultima perioadă de timp s-a început să se renunţe la un obicei prin care mortul era plimbat pe străzi de la domiciliu şi până la cimitir pe sub ochii tuturor trecătorilor, ba mai mult în cele mai multe cazuri se încurcă şi circulaţia pe arterele localităţii. Asta şi pentru că urmaşii celor decedaţi nu acceptă să meargă spre cimitir decât prin centrul oraşului că doar răposatul merită să vadă pentru ultima dată locurile pe unde a trecut...
După ce procesiunea de înmormântare este rezolvată urmează partea pe care o aşteaptă cei mai mulţi, pomana. Pomana mortului... În cele mai multe cazuri pomana se face la cimitir în apropierea mormântului celui decedat dar tot tradiţia spune că pomana adevărată se face acasă la domiciliul mortului. Cu aperitive, sarmale şi fripturi. Bineînţeles că toate trebuie bine înbibate în vin şi ţuică. După două-trei ceasuri în care se vorbeşte despre reuşitele şi întâmplările hazlii din viaţa decedatului se trece la veselia generală. Încep să apară şi râsetele.. Lumea se simte chiar bine, atmosfera este degajată. Se bea tot mai mult. Înmormântarea se conturează a fi o reuşită. În curte, pentru că în astfel de situaţii uşa e mereu deschisă, încep să-şi facă apariţia vecini de la două-trei străzi sau nu ştiu ce neamuri de mâna a doua sau a treia. Se aşează toţi la masă. Începe cheful. Fiecare pahar dat peste gât este iniţial picurat pe jos în memoria şi pentru ca mortul să bea şi el o gură. ,,Doar îi plăcea tare mult ţuica’’, se trezeşte strigând un chefliu care abia dacă mai ştie cine a murit. Dar pomana e pomană! Unii şi uită că au venit la mort şi nu la ziua cuiva.,,Care-i treaba?! Da, e ziua lui că azi s-a dus. Să-i fie ţărâna uşoară. Mai pune un pahar...’’. Altul, ceva mai tare prins de flama pomenii bine servită, cu zâmbetul pe buze cere să i se pună şi muzică populară.,,Hai să bem în cinstea, pardon, în amintirea celui care a fost... Pune şi-o muzică doar n-o să bocim aici, ce dracu. Taci că m-a luat gura pe dinainte... Hai noroc!’’ Viaţa merge mai departe. Iar mortul, se ştie, cutuma spune că timp de trei zile stă la streaşina casei şi e bine să vadă că lumea nu e (prea) tristă în urma plecării sale. Se presupune că sufletul aude, ştie şi vede tot ceea ce se petrece în casă după plecarea sa. Şi e indicat să fie mereu vorbit de bine ca nu cumva spiritul să se întoarcă noaptea în casă şi să-i sperie pe cei rămaşi. De unde să se întoarcă ? De acolo din lumea de dincolo. Locul de unde nu s-a mai întors nimeni şi nu se ştie ce este ,,după’’.
Impresia celor care trăiesc de mult în spaţiul comunitar este că omenirea tinde să treacă peste obiceiurile vechi de mii de ani şi să considere moartea o stare de fapt, un fenomen pur normal. Tradiţiile religioase se transformă pe zi ce trece în simple banalităţi. Uniunea Europeană vrea ca acest secol să fie religios dar în acelaşi timp să mai fie dezbrăcat de toate cutumele ce ne-au condus atâtea secole. Ceea ce te îndeamnă să te întrebi dacă înaintaşii noştrii au făcut tot felul de ritualuri doar aşa de dragul de a le face. Deşi personal nu cred că o întreagă filosofie trebuie aşa peste noapte aruncată la coşul de gunoi. În acest mod se induce impresia că după moarte nu mai este nimic, ceea ce ar putea fi în felul său un fel de potop, un sfârşit al lumii în concepţia multor oameni, mai ales a celor în vârstă. Să fie clar, nu susţinem sub nici o formă toate vechile ritualuri care sunt complicate dar nici nu-i poţi spune omului simplu că nu-i vor mai revedea niciodată pe cei dragi ,,mutaţi’’ de la noi (aşa cum spune slujba religioasă). Cu gândul că într-o zi ne vom reîntâlni cu cei dragi parcă viaţa aceasta uneori urâtă e mai uşor de suportat...

Sursa: Informatia Aradului