Vegetaţie luxuriantă, umbră în timpul verii şi căldură iarna, discuţii cu mesaj gen „mucles” şi libertate necondiţionată de plata facturii la întreţinere. Nu e o destinaţie exotică sau un paradis pierdut. E paradisul boschetarilor din Micălaca, paradis ridicat la rădăcina boscheţilor şi a viaductelor.

Trenuri vin şi pleacă. Boschetari uzaţi de timp mai fac cu mâna, în speranţa că poate cineva, vreun călător între două trenuri, va avea milă şi de ei, onorându-i măcar cu o ciocolată aruncată în viteză pe fereastra compartimentului. Dar vremurile acelea s-au dus, la fel cum s-a dus şi vremea când mai scoteau un leu bătrân dirijând circulaţia între viaducte. Astăzi în schimb, au învăţat   să-şi instaleze locuinţe improvizate din cartoane, resturi de ambalaje, pungi, zdrenţe şi „mici comori” scoase din ghenă. Şi asta fără să-i deranjeze absolut nimeni. Sunt roşi de boli, aurolac şi alcool, dorm pe sub ţevile de apă caldă, în colibe improvizate sau în canale, într-un cuvânt, miros a săracie şi a foame. Nu-i deranjează nimeni, pentru că nimeni nu vrea să rămână fără telefon sau portofel. În schimb, în timpul zilei nu dai de ei. Sunt la „muncă”, iar copiii lor, turnaţi într-un ritm alert, scoşi la produs pe la supermarketuri, pieţe sau prin tramvaie căutând izbăvirea printr-un „Tatăl  Nostru” de mahala. Au încetat să spere şi ştiu prea bine că un loc de muncă nu au unde să găsească. Trecătorii întorc privirea indiferenţi la imaginea beţivului obosit care zace la umbra tufişurilor între pet-uri goale, resturi şi zdrenţe. În România mileniului trei, pet-urile goale nu au valoare, le vezi aruncate peste tot. Raziile poliţiei, puţine la număr, prin care sunt ridicaţi măcar de câteva ori pe an pentru a-i legitima, nu fac nimic în plus decât să-i readucă înapoi, uneori în număr mai mare.  Nu vreau să par indiferent sau lipsit de respect, şi sper în continuare că nu sunt, dar problema de faţă a rămas şi probabil va rămâne mult timp de acum încolo o utopie.

În lumea oamenilor civilizaţi şi „normali” ei nu îşi au locul, iar modelele lor de normalitate sunt alimentate de mesaje gen „am pistol şi celular” sau „pumnii mei minte nu are”. Nu trezesc simpatia sau mila nimănui, pentru că arădenii, la fel ca întreaga naţie de „intelectuali” au ales să ignore problema lor sau să o trateze cu o oarecare scârbă. „Mereu surprinzătoarea Românie” devine astfel un adevăr uşor de descoperit.

Sursa: Glasul Aradului