A fost visul oricărui român la un moment dat. Acum, la nivelul judeţului Arad mai există doar 435 de proprietari de autoturisme, marca Oltcit. Mulţi dintre ei ar fi putut renunţa demult la maşina veche şi hodorogită. Îi mai leagă însă de ea amintirea tinereţii lor şi poate, vremea când lumea era puţin mai bună. Fiecare Oltcit, cu nume diferit, numită când Piglais (pentru că seamănă cu un călcător), când Măriuca sau Buburuza,  duce după el o poveste,  iar simpla privire a unui automobil de acest gen provoacă  privitorului melancolia trecutului.

Oltcit a fost o fabrică de automobile care a funcţionat la Craiova. Fabrica  a apărut în urma unui parteneriat între autorităţile comuniste şi producătorul francez de automobile Citroën. Astfel, un an mai târziu, în  1977, începe la Craiova construcţia unei fabrici moderne pentru construcţia unui automobil de dimensiuni mici. Automobilul a cunoscut trei modele, ultimul dintre ele fiind destinat exportului în ţări precum Franţa, Olanda, Belgia, Polonia, Argentina, Uruguay, Paraguay, Ecuador, Venezuela, Costa Rica, Columbia, Siria, Iordania, Egipt, Turcia sau Bulgaria.

După 1989, producţia continuă sub numele de Oltcit până în 1994, când numele este schimbat în Oltena (totodată este modificată şi sigla); producţia acestor versiuni a continuat până la semnarea contractului cu compania Daewoo, când are loc o altă preschimbare a numelui din Oltena în Rodae.

Cu toate că Olticiturile au cam dispărut de pe drumurile noastre datorită faptului că au rămas în urmă cu partea tehnologică a timpurilor noastre, pentru mulţi a avea un Oltcit, reprezintă un pri-lej de mândrie. Silviu este un arădean care face facultatea la Timişoara, iar naveta o face cu un Oltcit. „Cred că pentru un student se potriveşte cel mai bine această maşină. O am de la tatăl meu care mi-a dat-o în grijă. Vă daţi seama că nu mă voi despărţi niciodată  de ea. De fiecare dată când o voi privi îmi voi aduce aminte de perioada cea mai frumoasă a unui om: studenţia“, ne spune Silviu.

Sunt însă şi persoane care s-au despărţit de vechiul lor prieten. „Părinţii mei l-au dat la „rabla“ acum trei ani. Au plâns însă după el. Era maşina familiei. Avea şi un nume: Măriuca. Peste 20 de drumuri a făcut până la mare. De fiecare dată ajungeam cu jumătate din banii cu care porneam la drum, deoarece trebuia să îi lăsăm prin service-urile auto din ţară. Îmi aduc aminte că la un moment dat, toate uşile erau legate cu sârmă şi eram nevoiţi să intrăm prin portbagaj. Erau momente comice, de care îmi amintesc cu plăcere“, povesteşte Linda, o fată de 24 de ani din Arad.

Sunt mulţi care au probabil cel puţin o poveste frumoasă de istorisit în legătură cu Oltcitul lor. Cei pe care încă îi vedem prin oraş    la volanul unui asemenea automobil îşi trăiesc probabil şi acum acele poveşti.

Buburuza s-a dovedit a fi o afaceristă în toată regula. Ani   de-a rândul, după Revoluţie, a făcut micul trafic. Când la sârbi, când la unguri. Ba transportând ţigări, ba aţă de macrame şi câte şi mai câte. Numai ea ştie, biata. Buburuza, e şi ea, precum Măriuca, nişte Oltcit-uri de familie, care, pentru bunăstarea celor dragi s-au distrus pe ele.

Anii de „bişniţă” au lăsat urme adânci în caroseria, direcţia şi motorizarea sa, mai ales că biata Buburuză a fost „călcată” de o femeie. Iar femeia la volan... şi mai ales când şoferiţa se afla sub imperiul emoţiilor din vămi, când oamenii legii se uitau chiorâş la suspensiile care mai că atingeau carosabilul de sub încărcătura mărfii ce aştepta să fie comercializată prin vecini. Din toate peripeţiile a rămas doar amintirea, pentru că şi Buburuza,  precum surata ei a ajuns tot la fier vechi.

Poveşti frumoase care îmbracă de fapt vieţile a sute şi sute de familii din Arad, în care Oltcit-ul era considerat un real membru de seamă, care lua parte la toate bucuriile, împlinirile şi dezamăgirile stăpânilor.

Sursa: Glasul Aradului