Au trecut alegerile iar acum se întreabă toţi cine va forma guvernul, ce spăgi s-or da ori cât va exploda cursul valutar pentru că căpşunarilor li s-a făcut dor brusc de România şi nu au de gând să mai lucreze pe plantaţiile Spaniei. Cu  trupul chinuit de toate bolile posibile, Eugen Constantin Anghel, tânărul care a cerut în premieră să fie eutanasiat a încetat din viaţă părăsit ca un câine pe un pat de spital. Viaţa sa a fost un coşmar de la început. A trăit în orfelinat şi a cunoscut toate netrebniciile care ţi le poate oferi curva numită viaţă, care i-a oferit numai boli aducătoare de durere şi neputinţă, atât de multe că l-au azvârlit în păcatul de a-şi cere singur moartea. În România zilelor noastre eutanasia este în continuare tabu, biserica fiind categorică atunci când se aduce vorba de ea. În schimb ne eutanasiem cu încredere ori de câte ori deschidem un pachet de biscuiţi ori un iaurt, pentru trăitorii erei E-urilor speranţa de viaţă nu rămâne decât o ecuaţie a cărei variabile sunt în funcţie de puterea fiecăruia. Trăim în lumea lui nicăieri şi ne întrebăm miraţi de sănătate atunci când mergem la înmormântarea unui vecin, ne trezim îmbâcsiţi de toate bolile pământului atunci când ne este lumea mai dragă, poluarea şi stilul de viaţă de zi cu zi cerându-şi nemilos drepturile. Plecăm la serviciu fără să ştim dacă ne vom mai întoarce seara acasă, moartea devenind leit-motivul zilei. Accidente, cancer, parcă toate relele pământului s-au răsturnat peste România, am ajuns o ţară în care se moare pe  capete. Cu un sistem medical împietrit în şpăgi şi mizerie morală, nu trebuie să ne mirăm că vom ajunge peste ani o naţiune de muribunzi care vor cere în direct la televizor să fie eutanasiaţi ca să nu mai chinuie. Eugen a murit între timp, lăsând în urma sa disputa privind dreptul de a muri cu demnitate. Părerile sunt împărţite şi nu doresc nimănui să fie în situaţia de a-şi dori moartea. Însă, lăsând la o parte ipocrizia specifică creştinismului, dreptul la moarte ar trebui să să fie discutat la cel mai înalt nivel, pentru că în această ţară avem oameni pentru care existenţa zilnică a devenit un chin pe care nu merită să-l mai trăiască.

Sursa: Glasul Aradului