Nu a mai fost demult şi nici nu ştiu când va mai fi, în viitorul apropiat, un sfârşit de săptămână atât de animat, atât de valoros în cultura arădeană. Joi recitalul premianţilor Festivalului Beethoven de anul trecut, sâmbătă premiera Turandot de la teatru, duminică reluarea Turandotului şi concertul-carnaval de la Filarmonică, cu solistă şi dirijor austriac, au scuturat praful de pe viaţa socială locală. Au fost zile pline, când am simţit în sfârşit că trăim într-un oraş pe al cărui carte de vizită nu scrie, cu litere mari, PLICTISEALĂ.
Tinereţea şi vitalitatea punerii în scenă a producţiilor pe care le-am enumerat a captivat publicul. Sigur, chiar dacă au generat săli pline, astfel de manifestări nu sunt evenimente de masă, nu atrag lumea cu spectacol ieftin, nu oferă prilej de defulare; se adresează unui public rafinat, animat mai degrabă de căutarea unor sclipiri de calitate, pentru care este dispus să îşi pună neuronii în mişcare şi în momentele de relaxare. Pentru Arad sfârşitul de săptămână cultural a fost ceea ce este pentru un organism apatic o infuzie de vitamine; a pus în mişcare sângele oraşului, a pus în valoare pofta sa de viaţă.
Dincolo de toate aprecierile (Turandot este o piesă extraordinar de bine pusă în scenă, cu actori care joacă cu poftă şi talent, iar concertul-carnaval a adus adiere vieneză pe scena şi holurile Palatului Cultural, răsplătită cu două bisuri lungi de publicul entuziast) sfârşitul de săptămână a scos în evidenţă penuria de evenimente de calitate din Arad. Cât de puţin ne putem bucura de astfel de momente! Cât de mic este, totuşi, oraşul acesta în care cu excepţia câte unui consilier local protipendada politică prea călită în concerte de manele şi ţărănisme cu mici şi bere nu pune preţ pe astfel de manifestări şi nu le frecventează!
Teatrul şi Filarmonica sunt elemente care generează identitatea Aradului, sunt repere şi obiective care ne vor supravieţui – şi nu e totuna cum! De aceea cred că ar merita atenţie mai mare din partea autorităţilor, sprijin mai substanţial (ştiţi că Palatul Cultural nu are scaune de doi ani, şi se pare că încă doi ani nici nu va avea? Ori că teatrul lucrează cu un buget de avarie, pe care numai dacă suntem extrem de eleganţi îl putem cataloga eufemistic ca fiind la limita bunului simţ?!). Sunt instituţii reprezentative pentru oraş şi pentru felul în care vom fi percepuţi peste câteva decenii de arădenii de atunci. Nimeni nu vorbeşte azi despre magazinele din secolul al XIX-lea, dar este de notorietate că împăratul Franz Josef a venit la Arad special să inaugureze teatrul. Nimeni nu pomeneşte de macadamul de pe străzile Aradului de odinioară, dar ne place să ne mândrim cu locul unde era sufleur Eminescu, cu concertele lui Liszt, Strauss, cu faptul că unul dintre cei mai mari scriitori maghiari, Gardonyi Geza, a trăit la Arad şi a condus o instituţie de cultură din oraşul nostru, cu şcoala arădeană unde a studiat cel mai important pictor maghiar - Munkacsy, cu locurile unde s-au născut şi au studiat Ioan Slavici şi Ştefan Augustin Doinaş, cu şcoala unde a predat Perpessicius, cu ziarul Tribuna, cu intelectualii Aradului care au pus oraşul pe harta internaţională şi l-au scos definitiv din anonimat.
Încă o dată, cei care conduc cele două instituţii, teatrul şi Filarmonica, merită remarcaţi. Lupta lor zilnică pentru bani, pentru notorietate, pentru calitate este cu atât mai importantă cu cât nu este o luptă de subzistenţă, ci de expansiune – sunt setaţi să atragă valori în Arad, să câştige public, apreciere, să readucă în oraş emoţia de bun gust şi programe despre care să se vorbească. Dincolo de ambiţiile profesionale şi personale, este o luptă şi pentru blazonul oraşului.

Sursa: Observator.info