Trupa lui Uţu Rozohneanu a fost prezentată ieri la Tribunal, pentru prelungirea mandatelor de arestare. Instanţa a deliberat cu uşile închise, însă pe hol s-a încins un spectacol grotesc. Rudele şi apropiaţii arestaţilor au încercat să ameninţe, să intimideze, să timoreze jurnaliştii prezenţi pentru relatarea evenimentului. „Sunteţi mulţumiţi?”, „Altă treabă nu aveţi?”, „Mai mergeţi la sală, nu vedeţi cum arătaţi?”, „De ce nu fotografiaţi criminalii adevăraţi?”, „Vă dăm în judecată!” Printre cei care ameninţau erau şi rudele unuia care încă fuge de poliţie. Ţigănia de la Tribunal arată două lucruri interesante: faptul că lumea interlopă consideră că mass-media a făcut presiuni pentru intervenţia autorităţilor şi cât de ramificate, unite şi agresive sunt aceste bande.

Sigur că şi pentru lumea interlopă, şi pentru arestaţii din trupa lui Rohozneanu funcţionează prezumţia de nevinovăţie. Doar judecătorul este cel care va decide dacă arestaţii sunt criminali, tâlhari, hoţi, şantajişti, bătăuşi.
Cu toate acestea, procurorii au prezentat probe care par solide şi au instrumentat dosare din care, şi dacă numai jumătate din fapte vor fi demonstrate, e suficient ca nimeni din această trupă să nu mai scoată capul din casă. Cu familii cu tot. Unele realităţi – bătăi, ameninţări, şantaj, taxe de protecţie, furturi – sunt bine cunoscute la Arad, realităţi pentru care cineva trebuie să plătească.
Presiunea exercitată asupra colegilor noştri, la Tribunal, este explicabilă. Mediatizarea este cel mai mare duşman al oricărui om certat cu legea. Cazul care ajunge în faţa opiniei publice nu poate fi muşamalizat uşor. E mai greu să pleci din închisoare cu un glaucom, cu o răceală, cu o afecţiune genitală. Mediatizarea intensă exclude clemenţa pentru oameni care nu o merită, indulgenţa nejustificată, chiar dubioasă. Reduce şansa unor „greşeli”, tipice uneori în cazul celor „bazaţi”. Opinia publică, odată sesizată, vrea să se statueze exemple, să fie tratate cu severitate cazurile (nu foarte multe) în care autorităţile reuşesc să probeze activitatea indivizilor implicaţi în crima organizată. Oamenii cer sancţiuni aspre pentru cei care îi fac să se simtă ameninţaţi, şi asta deranjează.
E de înţeles, până la o limită, subiectivitatea părinţilor, fraţilor, soţiilor, copiilor sau a prietenelor. Dar numai până la o limită. Subiectivitatea, sentimentele, nu exclud nici raţiunea, nici bunul simţ. Cei pe care îi plâng sunt acolo pentru că alţi oameni au avut de suferit. Oameni nevinovaţi, care au şi ei familii, au părinţi. Poate dacă aceşti apropiaţi ar fi dojenit atunci când a trebuit, dacă ar fi făcut morală la momentul potrivit, dacă s-ar fi oţărât atunci când era cazul, nu s-ar fi ajuns aici. Poate dacă s-ar fi întrebat dacă luxul şi opulenţa care s-a răsfrânt, probabil, şi asupra lor, se bazează doar pe muncă, ar fi fost mai liniştiţi acum.
Am fost întrebaţi dacă suntem mulţumiţi? Da, răspund fără ezitare. Nu vrem vinovaţi cu orice preţ, nici ţapi ispăşitori. Cei care sunt nevinovaţi, să se întoarcă la familiile lor. Vrem însă ca justiţia să-şi facă treaba, fără teamă şi fără inhibiţii, pentru ca miile de familii din Arad să se simtă în siguranţă, acasă şi pe stradă.

Sursa: Observator.info