O simpatică anecdotă ne spune că, într-una din zile, Shlomo, ajuns în pragul depresiei datorită lipsei spaţiului locativ, hotărăşte să ceară ajutorul rabinului. Pur şi simplu, bietul om nu mai putea suporta ideea că trebuie să-şi înghesuie numeroasa  familie într-o singură cămăruţă de 5 metri pătraţi. Ascultând durerea bietului evreu, Rabi îl sfătuieşte să introducă, pe rând, în aceeaşi încăpere, animalele aflate în gospodărie: în prima zi pisica, apoi câinele, găinile, capra …
Evident, Shlomo, copleşit de mizerie, ajunge în pragul disperării, dar se conformează. În final, năpăstuitul îşi face curaj şi îl aşteptă pe Rabi la ieşirea din sinagogă,  vărsându-şi amarul. Înţeleptul, văzând cum stau lucrurile, decide că a venit vremea pentru următoarea etapă a planului: “extragerea”, pe rând, a dobitoacelor ce sufocau locuinţa sărmanului om. După ce şi ultimul animal este scos din casă, Shlomo, radios, revine la casa lui Rabi, declarându-se pe deplin mulţumit de faptul că în domiciliu e din nou linişte şi curăţenie.
Trecând peste morala anecdotei, episodul reprezintă, în opinia mea, un caz clasic de manipulare, de unde se vede treaba că această meteahnă are rădăcini adânci în istorie. Motivul este cât se poate de prezent şi în realitatea zilelor noastre, între situaţia lui Shlomo şi cea a societăţii româneşti putându-se trasa câteva paralele. La ce mă refer? Simplu, la una dintre promisiunile electorale ce a îmbrăcat straie de lege, recte Legea 221.
Confruntaţi cu realităţile curente, cei care au iniţiat actuala lege a salarizării dascălilor şi care acum se văd obligaţi să o aplice pentru că au ajuns la guvernare, au iniţiat o campanie de manipulare de-a dreptul ridicolă. Nefiind dispuşi a o aplica, acum recurg la o serie întreagă de stratageme, manevre evazive, tactici de luptă menite a descuraja orice iniţiativă a dascălilor de a cere respectarea acesteia, deşi este o lege constituţională, perfect valabilă. Astfel, pe lângă faptul că se întârzie aplicarea acesteia, guvernanţii recurg la tot felul de şicane, aruncând fel de fel de “petarde” care să inducă o stare de angoasă vis-a-vis de câştigurile angajaţilor din învăţământul românesc. O astfel de “pocnitoare” o constituie Ordonanţa 1 din ianuarie 2009, ordonanţă care face trimitere la o serie de reglementări salariale ce au fost contestate în instanţă de către unele sindicate din învăţământul românesc, primul ministru făcând abstracţie de sentinţele ce dau câştig de cauză dascălilor. Astfel, prin controversata ordonanţă, majoritatea dascălilor arădeni ar trebui să revină la vechile grile de salarizare, pierzând astfel între 200 şi 400 de lei din drepturile cuvenite. Aşadar, nu numai că salariile acestora nu cresc, dar se mai şi pierd bani serioşi dintr-un venit şi aşa mizerabil, situaţie demnă de bancurile cu radio Erevan.
De luni de zile ni se tot dau sfaturi cum să procedăm pentru a supravieţui crizei, ni se inoculează ideea că ar trebui să ne considerăm norocoşi dacă ne vom putea păstra slujbele, nicidecum să ne mai gândim la lefuri mai mari, că trebuie să acceptăm ceea ce, până de curând, era de neacceptat, doar pentru că ţara se află în dificultate, în timp ce mai marii noştrii se sacrifică trudind pentru binele nostru.
Hai sictir, stimabililor! Ştim că cei ce se vor a fi sacrificaţi suntem tot noi, amărăştenii aflaţi la cheremul statului. Nu ne mai aburiţi cu texte de tot soiul, că noi nu suntem Shlomo, chiar dacă voi vă credeţi Rabi. Onoraţi-vă angajamentele pe care singuri vi le-aţi asumat, iar de nu sunteţi în stare, puteţi pleca, noi nu vă mai reţinem!

Sursa: Observator.info