Alin Totorean, exploratorul care a străbătut deşertul Australiei pe jos şi care a ţinut prima pagină a ziarelor după ce a fost recuperat de un elicopter, epuizat şi deshidratat, a ajuns în urmă cu câteva zile acasă, la Arad, şi ne-a povestit prin ce peripeţii a trecut de-a lungul celor aproape 800 de kilometri prin pustietate.  
„Nu m-am rătăcit, eram epuizat”Deşi în presa din întreaga lume s-a scris că Alin s-a rătăcit în deşertul australian, de fapt a fost vorba de epuizare. Exploratorul arădean plecat din Uluru, unde şi-a început expediţia, spre Kings Canyon. Din cauza traseului foarte dificil, Alin s-a hotarât să-l parcurgă în două etape: una în care să cuprindă distanţa dintre Uluru şi Lacul Amadeus, unde şi-a organizat o tabară în care şi-a lăsat rucsacul mare, iar cealaltă a fost plănuită de la Amadeus spre Yulara, unde şi-a lăsat rezerve de apă. „Am plecat spre Yulara cu probleme la stomac şi nu am putut mânca nimic primele zile. Am intrat în traseu cu aceste probleme şi nu le-am luat în seamă, am zis că îmi trece şi am mers mai departe. Arahidele, alunele şi nucile caju, în amestec, au fost singura mea sursă de hrană care mi-au făcut mai mult rău fiindcă mi-au provocat greaţă. Am mers mai departe în speranţa că îmi va fi mai bine dar nu a fost aşa”. După ce a ajuns la Lacul Amadeus, unde era planul să ajungă, s-a întors pentru a lua apă. Pe drumul de întoarcere, după 5 zile în care nu a mâncat nimic au început să îl lase forţele şi când a văzut că nu mai poate ridica rucsacul de jos şi că din cauza unei dureri foarte mari în zona genunchilor nu se poate ridica, şi-a dat seama că ceva nu e în ordine. „Am crezut că nu am destulă forţă pentru că nu m-am  antrenat destul de acasă, înainte de plecare. La un momentdat m-au lăsat genunchii şi nu mă mai puteam ridica de jos, mă dureau şi apoi când mă ridicam cădeam la loc. Reuşeam să merg câte 5 minute în jumătate de oră şi apoi trebuia să stau jos „la umbră””, spune Alin. S-a aşezat sub coroana unor pomişori de acaccia care, însă, nu îi prea ţineau de umbră. „Nisipul ardea foarte tare şi la un momentdat nu ştiam cum e mai bine: să merg prin soare şi să respir aer de la vânt sau să stau jos pe nisipul încins, care era ca şi o plită”. Şi-a continuat drumul dar, până în seara de 19 ianuarie, a băut toată apa pe care o avea la el. „În 20 ianuarie am adormit 2 ore şi m-am trezit bucuros că mai trăiesc. Am crezut că am mai multă forţă pentru a continua dar nu era aşa”. Avea la el doar  geanta foto, un rucsăcel unde avea cortul, în care să doarmă la adăpost de şerpi, o lanternă şi 2 telefoane, dintre care unul pe satelit, care nu avea semnal tot timpul şi unul GSM, restul bagajelor fiind la tabăra de lângă Lacul Amadeus. Tot mai slăbit şi cu dureri foarte mari la picioare, a mers „de-a buşilea” aproximativ 3 kilometri, în noaptea din 20 spre 21 şi a tot încercat să sune până s-a terminat bateria în telefonul pe satelit. „Am mers toată noaptea fără să îmi mai pese de şerpi sau spini”. A sperat ca la 20 de km de localitate să aibă semnal la celălalt telefon, ceea ce s-a şi întâmplat, în dimineaţa zilei de 21 ianuarie, când a sunat în România la redacţia revistei Terra Magazin, pentru a întreba cine plăteşte spitalizarea şi restul costurilor pe care le-a implicat recuperarea sa, pentru că „eu nu aveam de unde”. Redactorul revistei a zis să dea alarma şi să nu îşi facă griji în privinţa banilor. Compania de asigurări a fost cea care a suportat costurile operaţiunii de recuperare şi spitalizare care au ajuns la 6000 de euro. „La primul apel mi-a închis telefonul fiindcă nu am putut scoate niciun cuvânt. Nu puteam vorbi pentru că aveam gâtul uscat. Am făcut vocalize două minute şi l-am resunat. Mi-a spus să îl sun pe corespondentul Terra din Australia, Sergiu Stelian, căruia i-am spus coordonatele şi care a dat alarma”. După 45 de minute a venit elicopterul care l-a luat şi l-au dus în Yulara. „Când am urcat în elicopter mi-au cerut paşaportul dar fiindcă nu îl aveam la mine, era în rucsacul mare, m-au dus să mi-l iau. Nu eu le-am cerut să mă ducă, cum s-a scris în presă, că eu le-aş fi ordonat, ei au vrut fiindcă au avut nevoie de datele din el”. L-au dus după aceea în Yulara, unde în aeroport îl aşteptau o salvare şi o maşină de poliţie, care l-au transportat la punctul de urgenţă din Yulara şi l-au pus la perfuzii, dat fiind faptul că era foarte deshidratat. „Slăbisem 7 kg doar în cele două zile fără apă”. După 3 ore a fost transportat de către o ambulanţă aeriană la spitalul din Alice Springs, unde a fost internat la Urgenţă şi pus la perfuzii. Aici a stat câteva zile pentru a se repune complet pe picioare iar în 29 ianuarie a reluat traseul, pe care a reuşit să îl fina-lizeze. „Cel mai ciudă îmi era că, deşi aveam atâtea aparate la mine, atâta tehnologie, cu telefoane şi cu atâtea aparate să mor. Asta m-a ambiţionat să ies la liman”, mărturiseşte exploratorul.
În Australia, mai greu decât în AtacamaAlin spune că expediţia în Australia fost mult mai grea decât cea din Atacama din cauza vegetaţiei şi a aglomerărilor de spini, care l-au obligat să facă mari ocoluri pentru a parcurge traseul stabilit, pierzând astfel destul de mult timp. Erau nişte tufişuri ţepoase care ar fi intrat prin haine şi care trebuiau ocolite. „La fiecare kilometru pe care l-am câştigat în lungime am făcut alţi câţiva kilometri în care am ocolit. Asta mi-a scăzut viteza de înaintare”. Nici temperaturile de peste 60 de grade nu l-au ajutat foarte mult, făcându-l să fie tot timpul deshidratat şi sleit de puteri. „Nu îmi permiteam să beau mai mult de 4 litri de apă pe zi fiindcă exista riscul să rămân fără. A fost o porţiune unde am fost obligat să merg fără apă”. Pentru a evita o întâlnire cu un grup de aborigeni, deloc prietenoşi, în lungul Râului Finke (de unde putea să se alimenteze cu apă), Alin a fost nevoit să meargă 35 de kilometri cu doar 2,5 litri de apă. „E foarte greu să ştii că ai la tine 15 l de apă pentru un număr de zile şi că nu ai voie să bei decât cu porţia...E deprimant”, spune acesta. Are şi amintiri frumoase din Australia, printre care, întâlnirea cu doi canguri. După ce a mers aproape două zile şi două nopţi spre Vârful Zeil, în a doua noapte a ajuns aproape sub vârf şi a adormit pe o stâncă. „Când aproape să se crape de ziuă am auzit foşnituri lângă mine şi m-am trezit. Erau doi canguri care stăteau la un metru de picioarele mele şi se jucau. Pentru sufletul meu asta a fost cel mai frumos moment din expediţie”, povesteşte Alin.
Ar mai merge odată dacă ar avea ocaziaExploratorul recunoaşte că şi-ar dori să fie iarăşi în deşertul australian, „pentru că mi s-ar părea parcursul mai simplu”. Mărturiseşte că cel mai deprimant a fost că a trebuit să care zilnic câteva zeci de litri de apă în spate, pentru a supravieţui. „Şi peisajul m-a deprimat. Să mergi o săptămână prin acelaşi peisaj e foarte greu, să ţi se pară că nu avansezi deloc, să nu ai cu cine schimba două vorbe. Pe viitor poate îmi fac altfel traseul, să preîntâmpin”. Spune că  la fiecare expediţie învaţă ceva nou şi precizează că toate călătoriile şi expediţiile pe care le face au scopul de a strânge informaţii interesante şi inedite din locurile respective şi fotografii pe care le sintetizează şi apoi le prezintă prin ţară. Îşi doreşte ca informaţiile pe care le aduce să ajungă la cât mai multe persoane. „Satisfacţia mea e ca ceea ce arăt eu să fie văzut de cât mai multă lume. Sunt chestii inedite şi diversificate... Nu o fac pentru bani”, spune Alin.În ceea ce priveşte următoarea expediţie, Alin vrea să lase deşerturile la o parte şi să se îndrepte în toamnă spre nordul Canadei, Siberia sau Nepal. Va şti exact destinaţia după ce va face rost de sponsorizări. „Încă nu ştiu exact, în funcţie de buget”. După ce va şti de ce sumă dispune se va decide şi pe ce perioadă se va derula expediţia. „Oricum, nu voi depăşi o lună şi jumătate”.

Sursa: Observator.info