O suită de procese de vitrină. Mai precis: 26! 12 ani de judecată, pe excepţii şi chichiţe avocăţeşti.  Fără acte în original, fără să fi avut curajul sau voinţa cineva să pună capăt acestui carusel de apariţii în instanţă, care pune un mare semn de întrebare şi asupra bunei credinţe, şi asupra profesionalismului sistemului de justiţie. Miza proceselor este foarte mare: un palat în centrul centrului municipiului Arad, pe strada Unirii nr. 16. Un palat cu aprox. 17 apartamente (aproximativ, pentru că s-au făcut între timp reapartamentări, câţiva locatari au decedat şi alţii au intrat în posesia locuinţelor lor) şi 1200 de metri de teren. În subsidiar este vorba despre un alt imobil, la fel de valoros, tot în centrul oraşului. Palatul de pe strada Unirii a fost revendicat în anul 1997. Tot atunci s-au formulat pretenţii de retrocedare asupra casei de raport de pe strada I. R. Şirianu nr. 24. De fapt, o parte dintre locatari susţin că este vorba despre o acţiune în stil mafiot. Cazul a fost cercetat şi de Interpol, şi de cele mai importante structuri de investigaţie ale Parchetului românesc. Concluzia este că s-au făcut unele ilegalităţi, chiar de către persoane foarte importante în Arad şi în complicitate cu acestea, dar ele nu mai pot fi imputate pentru că s-au prescris. Pe fondul acestor ilegalităţi, însă, procesele continuă.  Coşmarul locatarilor a început în 1997 când apare un mandatar, Iancu Adrian, al pretinsei moştenitoare a imobilelor – Ana Ionescu. Mandatarul solicită restituirea întregului imobil din str. Unirii nr. 16  “fără să deţină un act original pe baza căruia să fi putut fi identificată Ana Ionescu: toate actele depuse la dosar sunt copii, xerocopii, fotocopii, fără a fi legalizate şi eliberate de instituţii legal abilitate. Chiar şi certificatul de moştenitor este eliberat doar în baza unor copii după alte copii” – aceasta este revolta locatarilor care de 12 ani trăiesc sub presiunea de a se vedea la un moment dat scoşi din casele lor de un moştenitor pe care nu îl cunosc şi de care doar cu prilejul procesului au auzit.    Curtea de Apel Timişoara consideră că s-a făcut dovada calităţii de moştenitor pentru că unul dintre actele amintite a fost folosit la eliberarea unui certificat de calitate de moştenitor, în 7 august 1998, la un birou notarial din Arad. În urma acestui act, cetăţeana elveţiană Ionescu Ana, acum în vârstă de 92 de ani, prin mandatar Iancu Adrian, este împroprietărită ca fiică, i se atribuie toate apartamentele nevândute, toate spaţiile comune, toate boxele de la subsol găsite libere, inclusiv turnul clădirii pe care îl transformă în mansardă în suprafaţă de 40-50mp, pentru a putea ocupa un spaţiu cât mai mare din pod. (…).  „Dar Iancu Adrian vrea acapararea întregului imobil, pentru acest scop face orice. Un pretext ar fi aceste procese duse la nesfârşit pentru terenul aferent clădirii, ştiind că acapararea lui ar duce la izgonirea noastră, deci s-ar vedea cu planul reuşit”, se arată în intervenţia făcută în 24 martie 2008  de asociaţia de proprietari în dosarul cauzei de la secţia civilă a Tribunalului Arad.Culmea este că niciun judecător nu a pus capăt acestor procese prelungite. Deşi legea spune explicit că pentru revendicare este nevoie nu de copii xerox ci de acte originale, deşi aceste acte de moştenire nu au fost prezentate la niciun termen, totuşi de 12 ani tărăgănarea continuă. Se pune o întrebare firească: pe baza acestui precedent, oricine ar putea revendica oare Palatul Administrativ din Arad? Sau Palatul Cultural? Sau orice altă clădire pe care pune ochii şi pe care o poate asocia cu interesul legitim sau nelegitim al vreunei cunoştinţe de-ale sale?! Răspunsul este,e vident, negativ. Atunci ce determină această încăpăţânare a instanţei de a permite, totuşi, judecarea cazului acesta, când el este construit în mare parte pe frânturi şi pe documente care nu au fost depuse în original? Răspunsul, după 26 de procese şi mai bine de un deceniu de bejanie pe holurile tribunalelor, îl dau locatarii: interesul! Mai mult decât atât: însuşi Consiliul Local s-a adresat în mai multe rânduri instanţei şi chiar procurorului general al României, sesizând scăpările grave, aspectele neconforme cu legea şi cu realitatea şi cerând împiedicarea restituirii casei de pe strada Unirii nr. 16. Povestea acestei case este romanţată. O descriu chiar procurorii Parchetului de pe lângă Judecătoria Arad, în rezoluţia din 19 februarie 2009. Ei au ajuns la concluzia că solicitarea de restituire către Ionescu Ana a unei părţi mai mari de Ľ (un sfert) din imobil este abuzivă. Totuşi, mandatarul ei, spun locatarii, cere întregul imobil! Înainte de toate, locatarii contestă, în primul rând, calitatea de moştenitor a Anei Ionescu, despre care susţin că nu are nici o legătură cu familia care deţinea înainte de naţionalizare imobilul de pe strada Unirii. „Certificatul de moştenitor a Anei Ionescu este eliberat pe baza unor copii după alte copii – susţine Asociaţia de Locatari. Procura (pe care a solicitat-o la acest termen instanţa arădeană, n. red.) care trebuie să fie un act oficial legalizat, cu care Iancu Adrian să se legitimeze, nu este legalizată şi nu conţine date credibile”. Locatarii imobilului consideră că, deşi în toate instanţele s-a arătat că Ana Ionescu este doar nepoata de frate şi în acest sens are şi certificatul de moştenitor „şi nu i se cuvine ce pretinde”, nici o instanţă nu a consemnat acest lucru.În urma examinării colii CF în care este înscris imobilul se constată că acesta a aparţinut în proporţie de 50-50% lui Hegedus Iuliu şi soţiei sale, Klein Ida. În 1950 Iuliu a decedat, iar două luni mai târziu întreaga clădire a fost naţionalizată de la văduva sa, în calitate de proprietar. În acest context, întrucât la naţionalizare Iuliu (faţă de care Ana Maria Ionescu avea calitate succesorală) decedase, aceasta (Ionescu) venea la moştenirea cotei de 50% din imobil în calitate de nepoată de frate, în concurs cu Hegedus Ida, ca soţie supravieţuitoare, astfel că culege, implicit solicita, restituirea doar a cotei de Ľ din imobil şi nu a întregului imobil – spun procurorii. Ei concluzionează că „Afirmaţia că Hegedus Ida, ca soţie supravieţuitoare nu a solicitat deschiderea succesiunii, în contextul în care înăuntrul termenului de şase luni de la data decesului lui Hegedus Iuliu imobilul a fost naţionalizat, solicitarea dar mai ales restituirea către Ionescu Ana a unor părţi din imobil care depăşesc Ľ cât i s-ar fi cuvenit este abuzivă. Câtă vreme Ionescu Ana nu a fost rudă de sânge cu Hegedus Iulia, ci doar cu soţul acesteia, succesiunea legală operând doar între rude, Ionescu Ana nu putea avea şi nici dovedi prin niciun act în lipsa unui testament şi calitatea de moştenitor după Hegedus Ida. Simpla declaraţie pe propria răspundere, chiar autentificată de Ambasada României la Berna, neputând ţine locul unui testament şi pe care de consecinţă a unui certificat legatar, de moştenitor sau de calitate de moştenitor. De menţionat că cota de ľ ce i s-ar fi cuvenit soţiei supravieţuitoare a lui Hegedus Iuliu trebuia să rămână în proprietatea statului, întrucât aceasta decedând, potrivit chiar declaraţiei lui Ionescu Ana, fără moştenitori, moştenirea ei este vacantă!”Aşadar, ceea ce instanţele refuză să ia la cunoştinţă, procurorii susţin sus şi tare: „solicitarea, dar mai ales restituirea întregului imobil, este abuzivă”! Atunci de ce instistă totuşi completul de judecată să nu pună capăt procesului de revendicare? De ce fixează mereu alte termene şi cere alte acte, când lucrurile sunt clar expuse de către procurori? De ce refuză să constate în 12 ani ceea ce procurorul a stabilit în câteva luni?!Parchetul detaliază „afacerea Unirii 16”, explicând şi cum intră în joc Adrian Iancu, şi cum a ajuns să fie mandatarul Anei Ionescu, şi cum a ajuns să pretindă palatul din centrul Aradului. „Doamna Ana Ionescu a explicat reprezentantului Interpol de la Berna că s-a deplasat în câteva ocazii la imobilul de pe strada Unirii nr. 16, în tinereţea sa, şi ştia că unchiul său – singurul supravieţuitor (împreună cu ea) al familiei sale, în urma Holocaustului – era proprietar de drept. După ce a părăsit România, doamna Ionescu a întâlnit în Italia pe părinţii numitului Iancu Adrian, care erau, ca şi soţul său, medici. Ea a menţinut foarte bune relaţii cu această familiei şi îl consideră în prezent pe Iancu Adrian că îi este un foarte bun amic. La sfârşitul regimului Ceauşescu, Iancu s-a interesat despre imobilul devenit acum proprietatea doamnei Ionescu în urma decesului unchiului său. Cu acordul şi prin procura dată de doamna Ionescu, Iancu a făcut demersurile pentru recuperarea acestui bun (imobilului). Lui Iancu i s-a dat toată libertatea de a se folosi de orice considera el că este mai bine pentru recuperarea bunului respectiv, inclusiv pentru a vinde apartamente. În cele din urmă, în noiembrie 2004, fără niciun fel de dubiu, doamna Ionescu a donat lui Iancu – în faţa unui notar din Lausanne al cărui nume nu şi-l mai aminteşte – imobilul sau cel puţin apartamentele care nu fuseseră încă vândute. Deoarece doamna Ionescu nu s-a mai interesat vreodată de acest imobil de la plecarea sa din România, ea nu a păstrat niciun document în legătură cu acest imobil. La solicitarea lui Iancu, în care ea are perfectă încredere, a semnat diverse documente, în special procuri. (...) Din cele prezentate mai sus rezultă că Ionescu Ana Maria nu l-a mandatat pe învinuit în deplină cunoştinţă de cauză, nu l-a împuternicit pe acesta să susţină că ar fi moştenitoarea altei persoane decât unchiul său, respectiv a mătuşii sale Hegedus Ida (născută Klein). De altfel nici în procurile pe care Ionescu Ana Maria le-a semnat nu se susţine această împrejurare. Acordându-i-se totala libertate de a acţiona, Iancu s-a folosit într-adevăr de orice a considerat el că este mai bine pentru recuperarea imobilului. Iniţiativa de a susţine împrejurări nereale, respectiv a arăta că Ionescu Ana Maria ar fi succesoarea ambilor proprietari ai imobilului i-a aparţinut exclusiv lui Iancu, sub aparenţa că acţionează în numele ei şi în limita informaţiilor şi a documentelor ce i-ar fi fost încredinţate. Astfel, în numele mandantei sale, învinuitul a adresat numeroase cereri adresate organelor judiciare şi organelor administraţiei publice locale, în care arăta că persoana pe care o reprezintă ar avea calitatea de moştenitoare a proprietarilor iniţiali, păstrând calitatea avută la data preluării construcţiei de către stat.” Este incredibilă lălăiala din justiţia română. Cum se poate ca prin complicitatea unor oameni importanţi în Arad câteva familii să fie condamnate la evacuare iar un “urmaş” să îi hărţuiască peste un deceniu pretinzând un drept la care, dacă instituţiile statului şi-ar fi făcut treaba aşa cum o cere legea, poate că nu ar fi putut emite nicio pretenţie. Este de-a dreptul şocant să constaţi că în condiţiile în care locatarii susţin că la baza procesului de restituire nu stau acte originale ci copiate, iar primăria susţine această afirmaţie (“Arătăm că şi la dosarul administrativ a fost depusă doar o copie a procurii dată de Ionescu Ana mandatarului acesteia, care însă a refuzat sistematic să prezinte originalul sau o copie legalizată a acestuia, acesta fiind de altfel unul dintre motivele pentru care notificarea depusă în baza Legii 10/2001 nu poate fi soluţionată”), justiţia nu este capabilă sau nu doreşte să pună capăt tărăgănării acestui proces.   Vom reveni în curând cu alte amănunte: vom arăta cine a fost unul dintre avocaţii lui Ionescu şi ce relaţie a existat între acesta şi un judecător care a întins procesul timp de câţiva ani; apoi, vom indica şi cine sunt acele persoane importante din Arad care au fost cercetate de procuratură în cazul acestui imobil, dar au scăpat basma curată pentru că infracţiunile pe care potrivit procurorilor le-au comis au fost prescrise; şi nu în ultimul rând, vom povesti şi despre o altă mega-afacere imobiliară, tot în centrul Aradului, instrumentată de aceiaşi actori, pe strada Russu Şirianu. Iar odiseea Palatului de pe Unirii 16 încă nu s-a încheiat! Vom reveni şi aici cu alte amănunte extrem de interesante!

„Ionescu Ana Maria nu l-a mandatat pe învinuit în deplină cunoştinţă de cauză, nu l-a împuternicit pe acesta să susţină că ar fi moştenitoarea altei persoane decât unchiul său, respectiv a mătuşii sale Hegedus Ida” – fragment din rezoluţia Parchetului

„Iancu Adrian vrea acapararea întregului imobil, pentru acest scop face orice. Un pretext ar fi aceste procese duse la nesfârşit pentru terenul aferent clădirii, ştiind că acapararea lui ar duce la izgonirea noastră, deci s-ar vedea cu planul reuşit” - intervenţia Asociaţiei de Proprietari

„Câtă vreme Ionescu Ana nu a fost rudă de sânge cu Hegedus Iulia, ci doar cu soţul acesteia, succesiunea legală operând doar între rude, Ionescu Ana nu putea avea şi nici dovedi prin niciun act în lipsa unui testament şi calitatea de moştenitor după Hegedus Ida” – fragment din rezoluţia Parchetului

Sursa: Observator.info