Se spune că timpul nu există şi că istoria pământului pluteşte în spaţiul paralel, repetându-se-n eter. Aşa se explică şi cazul de faţă, ce proiectează în faţa ochilor, zorii comunei primitive. Nădlac, oraş şi poartă spre spaţiul vestic european – adăposteşte în zestrea orgolioasă a localnicilor, a frământatei istorii a aşezării, un slovac şi o hrubă cutremurătoare spre vieţuire. Singura întrebare se leagă de indiferenţa celor care cunosc cazul de atâta vreme. Ce fel de om te poţi numi atunci când tu stai la căldură, eşti sătul şi mulţumit, iar semenul tău suferă în cea mai adâncă mizerie?! Regizorii interesaţi de spaţii naturale care îngrozesc, taie respiraţia şi induc coşmaruri de care nu mai scapi pot veni la Nădlac, strada Abatorului nr. 17. Sesizaţi, ne-am oprit în liniştea amiezii de duminică, în faţa unei porţi mici, gri, aplecată. Plăcuţa albastră arată numărul 17. O curte imensă cu iarbă subţire, crescută sălbatic, un stâlp cu firele electrice tăiate şi o cărăruie îngustă care duce spre hruba sinistră din fundal. Nu mai e de vorbit. Păşim spre finalul destinaţiei a ceea ce ar trebui să poarte însemnul uman al vieţuirii. Suntem reperaţi. Din spatele dărâmăturilor de acoperiş, ţigle, piloni putreziţi de lemn, resturi de materiale, pământ mocirlos şi bucăţi de pereţi cu un pătrat de geam încastrat, apare un... om ?! Da, chiar unul foarte obişnuit. Ne priveşte atent, apoi ne cheamă în...”casă”. Un coridor mic, căzut şi el te trimite în primitivismul unui spaţiu în care nu ştii de ce să te fereşti şi unde să calci. De sus a căzut acoperişul; unele părţi lăsate sunt susţinute de bârne subţiri, ici-colo; peretele dinspre grădină e căzut în câteva părţi lăsând să intre în voie lumina crudă a verii, pierdută repede în putreziciuni lâncezind de decenii; peste tot, movile de pământ mocirlos, fiare, resturi de mobilier, un scaun, o masă cu vase ruginite acoperite de pământ, un reşou negru, pământos... Totul arată ca după o descoperire arheologică. Patul e înfipt în mocirla generală, acoperit cu un „cearceaf” cu motive naţionale, peste care sunt îngrămădite o mulţime de pături, dune şi zdrenţe având menirea de a încălzi... omul. Un dulap vopsit într-un muştar murdar a rămas cât de cât, în picioare, alături de un candelabru ruginit, lung, semi-bisericesc, fără nicio utilitate. Apă nu-i, curent, nu-i, movile de pământ la tot pasul, maţele tavanului...
O viaţă ce putrezeşte în tăcerePavel Ondrejovics – 73 de  ani împliniţi luna trecută. Nădlăcan, precum părinţii. Lucrător la CAP. Pensionar, singur. O viaţă. Ce întrebare poţi să-i pui?! Una aiurită. „Ce-ai făcut la viaţa dumitale?!” – cică. Omul cu ochii mici, de un albastru floral, sfredeleşte cu privirea. Nu e obişnuit cu întrebări, darămite să treacă la confesiuni. Insistenţa, până la urmă l-a învins. „M-am născut aici şi mai am o soră. Mama a murit când aveam 18 ani. Am făcut armata la Giurgiu şi la Burdujeni. Apoi, am rămas singur cu tata. Era tot timpul bolnav, şi, după ce a murit mama, mi-a spus să nu-l las. Şi nu l-am lăsat. Nu m-am mai însurat, că şi femeile astea nu vor decât avere, să împarţi totul cu ele... Timpul a trecut, a murit şi tata şi eu m-am obişnuit singur, fără prieteni... Afară din ţară n-am fost... Am 300 de lei pensie. Mai mân oile, mai capăt un blid, ceva...” Poştaşul nu are curaj să intre aici, îi duce pensia la vecini. Apa o ia tot de-aici, iar mâncarea, cum pică. O zi din viaţa lui Ondrejovics: lumina, hăul şi răcoarea îi locuiesc în hrubă. În zori, aruncă greutatea boarfelor şi caută ceva de lucru pe la vecini. Dacă nu-i nimic, merge în centru şi stă la o bere. Singura distracţie. Aude multe poveşti, dar nu comentează în niciun fel, fidel unei legi întunecate a tăcerii. „ Ce să facă şi sora mea?! Mă cheamă de Paşti şi de Crăciun sau mă mai întâlnesc cu ea la piaţă. Am şi-o nepoată la primărie, dar fiecare cu viaţa lui... Sunt slovac şi am umblat la biserica evanghelică, acolo unde am şi mâncat la casa parohială. Dar acum nu se mai poate decât cu bani, 5 lei porţia, şi eu n-am!” L-am întrebat dacă-l cunoaşte pe primar. „Sigur, spune. L-am şi votat!” Nu i-a spus situaţia în care se află pentru că e orgolios. „ Rabd atât cât pot răbda, până mai pot! La biserică nu mai merg pentru că nu mai pot cânta şi nici nu văd bine!” Da, ar vrea şi el o camăruţă nouă, „că aici totul trebuie dărâmat!” Dar e deja dărâmat... I-am spus că vom reveni cu veşti bune, iar el ne-a urmărit, curios, până la colţ.
***Vasile Ciceac, primarul oraşului a ascultat relatarea noastră, promiţând că se va deplasa la faţa locului. „Vom vedea care este situaţia şi vom încerca să-l ajutăm. Referitor la masa gratuită, sponsorul suedez şi-a retras intenţia de ajutor. Ţinem legătura”. Vecinii aşteaptă cu sufletul la gură o schimbare de situaţie. Pe ei îi interesează, mai mult decât soarta bătrânului - să scape cu bine de groaza şobolanilor şi şerpilor. Revenim.

Sursa: Observator.info