Sunt atâtea aşezări în care pământul e străin oamenilor, ostil şi neroditor, orice ar face – sau chiar dacă dă roade, eforturile sunt maxime iar costurile ridicate. Nădab (oraş Chişineu-Criş) este un loc în care pământul rodeşte din plin, purtând pecetea binecuvântării. Casele toate au grădini înfoiate de verdeaţă, astfel că aproape nu ştii care e cel mai „tare” pe zonă în legume şi fructe. Astăzi am ales-o pe Livia Mateuţ...
„Tră’ să şi munceşti, altfel nu-i chip!”L-am întrebat pe „Boghi” poştaşul – câte ceva despre legumicultorii din Nădab. Omul ne-a privit zâmbind. „Păi, toţi avem grădini frumoase, că asta-i ocupaţia noastră, munca la grădină şi la câmp. Din asta trăim!”. Ăsta e adevărul. Acum, pe arşiţa asta cu soare înrăit în clocot strălucitor, străzile satului sunt goale. Oamenii sunt de mult la grădină sau la câmp, trezindu-se-n răcoarea zorilor. Aşa am ajuns în grădina unei femei –legumicultor, Livia Mateuţ. Intrăm într-o curte mare, pătrată, în care „hoarăle”, păsările, adică - îşi văd liniştite de treaba lor; ciugulesc, se adapă sau pur şi simplu se feresc de căldura dogoritoare prin umbrarele generoase ale florilor şi plantelor ce împânzesc „căsoaia”. Livia nu e obişnuită cu picior străin în bătătură şi ne priveşte cam dintr-o parte. „Ei, da’ ce vreţi să vedeţi, că doar am şi eu grădină ca toată lumea... Pe de altă parte, dacă vrei să ai ceva, tră’ să şi munceşti, altfel nu-i chip...” Până la urmă, ajungem acolo unde ne-am propus, în grădină.Raiul are culoarea Verde Livia păşeşte măsurat şi deschide cu grijă mica portiţă care desparte curtea de grădină. În faţa noastră se întinde un peisaj de basm: verde, verde şi iar verde. Legume, zarzavaturi, pomi fructiferi, verdeţuri înfoiate ce par de-a dreptul vii, nişte entităţi prietenoase, dătătoare de sănătate. Femeia calcă atent pe cărăruia îngustă şi ne arată roadele muncii ei: „am pus de toate, vinete, părădăici de-alea mari şi aromate, ardei, cartofi, fasole, zarzavaturi, ceapă, curechi, castraveţi, cucuruz. No, păi dară aicea se munceşte dacă vrei oareceva de la grădină! Dacă nu, stai şi n-ai! Eu toată viaţa am muncit că mi-a plăcut să am. Să nu cer de la nime’ nimic! Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă! Avem pământ tare bun, mulţămim Celui de Sus, dar tră’şi-l lucrăm la timp! Acuma am auzit că s-o deschis şi piaţă la noi la Nădab şi-i tare bine! Da’ eu am cui da bunătăţile astea, pruncilor mei, nepoţilor!” Se mândreşte cu cei doi copii, o fată şi un băiat. „Fata îi măritată, are şi copii, iar băiatul nu-i însurat. Lucră la patron, după care vine acasă şi mă ajută la grădină şi la câmp. El îi bărbat în casă acum, că al meu s-o dus la ceruri...”Încet-încet, îi vine cheful să ne arate grădina pe îndelete, şi, oricât de dogorit ai fi de căldură, obosit, însetat şi fără chef, nu poţi să nu te-nviorezi la vederea frumuseţilor verzi. Livia intră uşor printre straturile nevăzute şi culege blând câteva părădăici. „Ia uitaţi-vă ce faie sunt! Îs mari aşa verzi, dară când s-or coace!?” Faţa îi stăluceşte în soare. Rupe câţiva ardei mari, dulci, vinete încă subţirele, dar ce gust când le prepari... În şură stau la incubator puii, alţii, puţin mai măricei îşi cresc aripioarele într-o cutie special amenajată, la lumina artificială. E de muncă aici, frate, nu glumă, dar satisfacţia e imensă. Femeia ce bate la 70 de ani e voinică şi lucrează zi-lumină. Doar când soarele îşi varsă căldarea de foc peste sat, atunci, „la crăpătul zilei” intră în umbra unei odăi proaspăt văruite, străluminate de albul ştergurilor de ţară. În casă e linişte, iar somnul ce-o cuprinde o adânceşte în seninul păcii, precum cerul ce mereu îi e deasupra. „Apoi mă scol, când s-o mai lăsat arşiţa şi iar hrănesc animalele, că avem şi cal şi vacă şi porci şi li se face foame, într-un timp...”
Mâncaţi româneşteO întreb dacă legumicultura (mai) are un viitor. Ridică din umeri, iar privirea i se pierde în verdele spre care se apleacă zi de zi. „Nu ştiu, păcat de pământul ăsta aşa de bun... Oamenii ar munci, dar ăia mari de prin guvern nu ştiu să preţuiască munca noastră din care am avea toţi de câştigat. În primul rând, sănătate!”. Evident, se referă la produsele chimizate care ne încântă doar prin aspect. Dar cum speranţa e cea care moare ultima, lumea a cam început să se trezească la realitate. Trebuie să ne promovăm produsele noastre, bune şi sănătoase, ecologice, dar şi „cei de sus” (vorba Liviei) trebuie să fie conştienţi de acest adevăr. Relansarea agriculturii poate începe concret, (şi) de aici.     

Sursa: Observator.info