Arădeanul Iuliu Soltz (82 ani) a fost şef toată viaţa. Şi nu oriunde, ci tocmai într-un punct strategic numit „Export -Legume” - a proaspetei economii de după naţionalizare, cu germeni bine implementaţi în zorii roşii ai comunismului ajuns şi la noi. În aceste vremuri de schimbări majore, ramura de bază ce îşi întărea vena pe zi ce trece, devenind pe vremea ceauşismului legea numărul 1 a societăţii socialiste multilateral dezvoltate era Exportul. Soltz a traversat o perioadă extrem de grea, aspru muncită, dar foarte frumoasă, un timp pe care memoria sa nu-l va uita niciodată. S-a dedicat în totalitate muncii, zi de zi, ceas de ceas, cu multe nopţi nedormite. A ştiut să se strecoare cu bine din chingile celor care te făceau, vrei-nu vrei, membru de partid şi nu a avut decât prieteni. Bunătatea, profesionalismul şi cinstea l-au menţinut în acele vremuri extrem de tulburi, comuniştii văzând în el un adevărat om de bizuială. Astăzi, după două decenii de la pensionare, Soltz vorbeşte cu aceeaşi pasiune despre munca sa, dar nu vrea să audă nimic despre vremurile de azi... Soltz e un om înalt şi dacă nu ai ştii câţi ani are, ai spune că nu arată mai mult de 60. Nu are nevoie de niciun efort să-şi aducă aminte despre o perioadă necunoscută multora şi încă nescrisă în frământata istorie a acestei ţări. „Am fost şeful secţiei de Export şi lucram prin 1946 la Cooperativa de Consum. Am lucrat cam 2-3 ani la Romcereal, iar din 1949 la Fructexport, desfiinţându-se Regionala Arad. În 1956, însă, s-a înfiinţat Fructexportul care avea sediu pe strada Unirii din Arad. Aici am activat până în 1961. Exportul era obiectivul numărul 1 al ţării, de aici venea valuta care intra în ţară.” Aşa se explică febra furibundă a construcţiilor de pe tot teritoriul ţării, de fapt, reclădirea ei pe baze socialiste. O muncă uriaşă, susţinută - bazată pe valuta forte care asigura baza materială a întregii economii româneşti, reformulată după principii pur comuniste după naţionalizare.
Legume-fructe colectatedin 15 bazine-centre „Am fost şef de secţie la Legume - îşi aminteşte Soltz. Pe atunci Regiunea Banat Arad-Lugoj număra vreo 15 centre sau bazine de colectare a produselor, fiecare bazin cu specificul său. Pe atunci bărbaţii lucrau la fabrică, iar femeile se ocupau cu lucrul în grădini. Din Aradul Nou, Sânicolaul Mic, spre exemplu - achiziţionam castraveţi timpurii şi roşii în pârgă. Totul mergea la export în Germania de Est şi Cehoslovacia. Perioada de recoltare la castraveţi era de 2 luni, iar la roşii începea de pe 20 iunie. Evident, marfa de calitate secundară mergea pe intern, la fabricile de conserve. Asta era ce cădea de la sortare. Marfa de primă calitate şi calitate excepţională se ducea cu vagoanele, în lădiţe speciale – luând calea străinătăţii.  Cel mai mare bazin de colectare roşii de foarte bună calitate era pe relaţia Curtici-Macea-Sânmartin-Dorobanţi. Se lucra non-stop, zi/ noapte, astfel că plecau zilnic câte 30-40 de vagoane. Roşiile de cea mai bună calitate erau plătite foarte bine, 13,50 lei/kg. Castraveţii cei mai buni îi colectam din Aradul Nou şi Sântana.” Sute de tone de castraveţi se adunau numai din Aradul Nou şi mii de tone din celelalte bazine de colectare. La un moment dat, Aradul a fost dominat de Timiş, din bazinele de aici colectându-se marfă excelentă – castraveţi de la Giarmata şi roşii din Satchinez, Bilead, Tomnatic şi Cenad. În această ultimă localitate s-a cultivat usturoi care apoi a luat calea Libanului.
Piaţa ruşilor, azi, „şahteraiul” evreiesc, ieriUn lucru pe care puţini îl cunosc, în locul în care acum există „piaţa ruşilor” din apropierea Pieţei Catedralei – înainte existau două centre de sortare legume. Locul se numeau „şahterai”, piaţa roşiilor, un loc în care evreii tăiau gâştele. Iuliu Soltz a lucrat la Cooperaţie secţia Fructexport în mai multe locuri, începând cu Ineu, Chişineu, Criş, Timiş, apoi în Arad până în 1966 când s-a desfiinţat Fructexportul. A intrat din nou la Cooperativa de Consum Arad ca şef serviciu desfacere produse alimentare unde a făcut faţă unei munci extrem de susţinute. „Am răspuns de tot ceea ce însemna aprovizionare cu legume, fructe şi alimente. Cum am spus, de la Cenad luam usturoi dar şi piersici foarte aromate de la staţiunea de cercetare. Evident, Covăsânţul bătea recordul la căpşuni, de aici provin căpşunarii de azi! – zâmbeşte. Cât ţinea sezonul lor, veneau zilnic două avioane din RDG şi plecau cu fructele. Merele se luau din Caransebeş de la particular, la fel ca şi prunele bistriţene. Mai exportam cireşe extraordinar de dulci dintr-un sat slovac tot din Caransebeş, varză de la Lugoj şi Făget, zmeură şi mure.”
Secţia „Vinuri” de sub liceul „Ioan Slavici”O altă noutate priveşte secţia de „Vinuri” care se afla în pivniţele de sub liceul „Moise Nicoară” (atunci) baza de recoltare fiind viile din Teremia şi Tomnatic. „În 1957 s-a făcut chiar şi vin alcoolizat pentru ruşi!” – zâmbeşte din nou Soltz. Ne vorbeşte despre produse neştiute de generaţiile de azi, Aracola, un suc excelent, despre baronul Neuman pe care l-a cunoscut personal, fabrica de Spirt şi Drojdie, Moara, despre Secţia de Miere de Albine în care Aradul aduna miere din peste jumătate de ţară pentru ca apoi să trimită totul la export. „A existat şi o secţie de ciuperci, cultivându-se pe specii, ciuperci uscate sau gălbioare în saramură”.       
***Iuliu Soltz este de două decenii în pensie, dar, dacă sănătatea i-ar permite ar lucra şi acum din răsputeri. Amintirile sunt atât de vii, încât ne-a transmis acel dar preţios şi rar - bucuria sufletului, a unei vieţi împlinite prin muncă, într-o epocă ciudată, grea dar frumoasă. „Indiferent ce s-ar spune, au fost ani frumoşi, plini, s-a muncit mult dar şi satisfacţiile au fost mari. Lumea era altfel, oamenii, harnici, prietenoşi, iar bucatele pământului, dulci, aromate şi hrănitoare. Despre vremurile de azi nici nu vreau să vorbesc, închid televizorul sau mă uit la altceva! Nu mă întrebaţi nimic!”- răbufneşte trist.
Fructele (merele) de pe unele plantaţii mai mari se cumpărau, prin contract, încă de când erau pomii înfloriţi. În afara de asta, în vremea recoltei existau locuri unde erau colectate, erau cumpărate de la ţărani, apoi sortate şi pregătite pentru export. Restul,de fructe de valoare inferioară, era destinat pentru consumul în ţară. În Baia Mare producătorii erau în majoritate evrei, în Bistriţa erau saşi şi turci. Dacă ajungeai în locurile acelea nu exista altă temă de discuţie în afară de mere. Apoi oamenii erau încadraţi şi evaluaţi în funcţie de câţi meri posedau. Am învăţat meseria, în sfârşit. Trebuia să fac lucrul acesta, nu era altă cale. Când exportul fructelor şi legumelor a crescut ca volum, din serviciul pentru fructe şi legume de la Românoexport s-a înfiinţat o societate nouă, numită „Fructexport”. La serviciul de fructe de la Fructexport a fost încadrat şi exportul de flori. Florile proveneau de la serele Codlea. Exportul avea loc doar toamna, iarna şi primăvara, când nu existau flori în aer liber; se exportau în special garoafe, trandafiri şi altele. Nu era previzibilă nici cantitatea florilor disponibile, nici comenzile externe, ori spaţiul disponibil din avioane. Dacă era însorit erau multe flori, în schimb, dacă cerul era acoperit nu se dezvoltau bobocii. Atunci când erau multe flori (eu le numesc marfă), nu erau clienţi sau nu era spaţiu în avion şi invers, când erau flori puţine şi  cerinţele externe erau  mari, spaţiul de transport * Din viata mea şi vremurile mele (Geza Kornis)

Sursa: Observator.info