Avem un oraş frumos şi pentru că miezul cetăţii e străbătut de un râu puternic, Mureş, denumit Malis încă de pe vremea latinilor. Albia lată, îndiguită solid doar după inundaţiile din anii ’70 se-ntinde pe ambele părţi cu două maluri. Pe vremuri (nu chiar atât de îndepărtate) lumea venea la Mureş doar pentru scaldă şi plajă. Lipsea, evident, aspectul „modern”, peisajul fiind infinit mai natural, apa mult mai curată iar oamenii incomparabil mai civilizaţi. „Am fost în ceauşism, în mult înjuratul regim comunist, dar ţi-era drag să mergi la  Mureş – zice pensionarul de pe o bancă din parc. Nu erau baruri, discoteci,  spaţii din astea „moderne”, nu erau nici tineri beţi, violenţi şi drogaţi, viaţă de noapte, bătăi, violuri şi crime. Iar Mureşul nostru era curat şi liniştit, rar când auzeai de un înec...”. Azi, malurile apei, altădată pline de nisip fin - au dispărut într-un păduriş sălbatic locuit de rozătoare şi vieţuitoare ciudate şi boschetari disperaţi, în timp ce peste tot întronează semnele civilizaţiei – mormanele de gunoaie. 
„...până la apă, te taie boscheţii!”Malul Mureşului, atât cât străbate oraşul – este al nostru, al arădenilor. Râul, la fel. Suntem mândri de acest Mureş ce luminează cu a sa venă „albastră” (pe hartă) şi întortocheată, urbea. Promenada arădeană înseamnă, firesc, „malul Mureşului”, respectiv faleza. Ofensiva primăriei privind reabilitarea şi modernizarea străzilor a ajuns şi aici, asfaltându-se o parte din faleză. O parte, să fim înţeleşi. Dacă e nevoie se poate şi măsura, pentru ca nimeni să nu se simtă „lezat”. Arădenii au pe unde să se plimbe fără să-şi rupă picioarele, la fel, biciliştii, motociliştii şi conducătorii auto care preferă partea de jos a falezei, înspre mal. Felinarele, de câteva ori reînnoite – luminează slab pe timp de noapte, economic, adică. Trecând de aspectul urban al parcurilor şi zonei din preajmă - cobor de pe faleză înspre malul propriu-zis al Mureşului, partea dinspre oraş. Începând chiar de sub podul Decebal – buruienişul începe să-şi arate colţii din ce în ce mai aspri şi ţepoşi, spaţiul fiind invadat de specii de vegetaţie sălbatică asezonat cu nelipsitele gunoaie aruncate peste tot. Din când în când, un pescar, doi-trei, alte gunoaie şi spaţii improvizate pentru adăpost de pescar înrăit ce şi-a lăsat casa pentru câteva nopţi pline... de peşte. Dar cum te apropii de Muzeu, apoi dincolo de el, înspre Micălaca, malul devine un loc grotesc, înfricăşător,  la fel precum cel din dreptul vechii fabrici de zahăr. Arbuşti vânjoşi care nu cedează la tăiş de topor, ierburi uimitor de înalte şi groase, cuiburi ierboase abia zărite din care răzbat zgomote ciudate, nelipsitele grămezi de mizerii – o adevărată pădure pitică şi sălbatică. Râul se strecoară pe-aici parcă mai repede, scârbit de mizeriile şi sălbăticiunile verzi, încâlcindu-şi rădăcinile groase sub pliurile gri ale apei. O apă murdară care duce în drumul ei, alte mizerii. Cobor, printre sticle, ambalaje murdare, cioturi tăiate de pomi trăzniţi – spre apă... Aici, încă se poate coborî, dar, luând-o înapoi, înspre Podul Traian, malul devine imposibil de pătruns până la apă. Băiatul cu părul blond, murdar şi încâlcit, plimbător senin prin anii proaspeţi ai vieţii, fără părinţi şi casă – un străbătător asiduu al firului apei – mereu în căutare de peşte, mă priveşte dintr-o parte: „pe-aici nici eu nu m-avânt, că nu se ştie... Îs mulţi vagabonzi, oameni de nimic care te-atacă! Nu că ar avea ce să-mi ia, că n-are ce, dar de ce să las să-mi dea în cap?! Că am bâtă de pescuit şi poate că mi-o ia p-asta! Îs mulţi boscheţi p-aici care dorm chiar prin ierburile astea şi când li frig fac focul cu crengi... Îs mulţi şi drogaţi, io ştiu că îi aud, dar mă fac că nu-i văd şi nu-i aud, c-aşa e bine cu ăştia! Ce-mi trebe mie complicaţii?! Îs învăţat să mă descurc singur şi n-am păţit necazuri. O dată o sărit unu’ la mine, seara târziu. Am auzit ceva, aşa ca un foşnet. Păi, ne-am bătut, frate, că io-s rău la sperietură. Dau cu bâta ca orbu-n toate părţile şi ţâp ca dracii! Adevărul e că-i urât malu’. Ăia de la primărie numa’ asta ştiu să facă, să asfaltaze pe unde se vede, da’ de ce lasă malu’ Mureşului să arate aşa ca o pădure sălbatică fără stăpân?!”   Ilustrată horror pe adresa autorităţilor Băiatul face semn cu mâna şi pleacă cu paşi repezi înspre un loc în care ar putea să se apropie cu bine de apă, fără să-şi spintece pielea de mărăcinişuri şi fără să-i tresară inima la zgomote sinistre. Plec şi eu înspre vechea fabrică de zahăr, un loc şi mai îngrozitor – în care malul apei e înghiţit violent de ghemuri uriaşe de spini şi arbuşti urâţi, încurcându-şi coroanele joase în crengi strâmbe şi răsucite. De pe dig, apa nu se mai vede decât foarte departe, înspre malul opus. O lungă cale a gunoaielor, mizeriei şi putorii însoţeşte „faleza” neasfaltată, străbătută de ţiganii care prăbuşesc – cărămidă cu cărămidă – vechea fală a urbei, fosta fabrică de zahăr din cartierul Ratzfertei. Malul Mureşului, o privelişte tristă şi greţoasă, o ilustrată horror trimisă pe adresa autorităţilor, care „simt” asfalt şi beton peste tot – din păcate nu şi acolo unde trebuie, distrugând în multe locuri spaţiile verzi, tăind arbori, lăsând în schimb neatinsă mizeria şi sălbăticia tot mai întinsă a malului Mureşului, în special, partea dinspre oraş. Aici nu se investeşte nimic. Probabil nu există niciun interes, deci nu se merită. Doar pentru un aspect frumos şi civilizat al zonei riverane arădene, într-adevăr, de ce să merite?!

Sursa: Observator.info