Am în faţă două tomuri scrise de criticul de teatru, LIZICA MIHUŢ, ambele apărute la prestigioasa Editură a Academiei române: Transilvania şi teatrul arădean până la Marea Unire (2005) şi Mişcarea teatrală arădeană după înfăptuirea Marii Uniri (2009), cuprinzând împreună un număr de 1347 pagini. Este nu doar o radiografie, ci o monografie a evoluţiei activităţii teatrale de la spectacolele primului teatru stabil („zidit din piatră”) din ţara noastră, ale cărei începuturi datează din anul 1817, până în prezent. „Intenţia noastră, mărturiseşte autorul, este de a unifica informaţiile despre mişcarea teatrală arădeană, pentru a-i contura mai clar dimensiunile în configuraţia culturală a epocii şi pentru a-i surprinde dinamica evoluţiei”.  Volumul recent, despre care vom scrie, este prefaţat de Ion Cocora, unul dintre cei mai pricepuţi degustători de spectacole teatrale, opiniile sale încropindu-se în cele patru volume, intitulate „Privitor ca la teatru”. Esenţializează, în câteva propoziţii, atât harul cât şi munca autorului: „Lizica Mihuţ e un cercetător meticulos, obsedat de detalii, care verifică şi cumpăneşte fiecare amănunt, extrăgând din el ceea ce este esenţial, depăşind astfel simpla înşiruire a unor date şi tinzând să le surprindă semnificaţia”. Ca apoi să continue: „Dacă nu şi-ar fi pus semnătura decât pe aceste volume, ar fi prea de ajuns să o considerăm pe Lizica Mihuţ un intelectual îndreptăţit să privească spre sine cu împăcare, o personalitate marcantă, care s-a folosit de harul cu care a fost atât de generos înzestrată, cu fanatism şi profesionalism extrem” sau „întorcând documentele pe toate feţele, reţinând din ele ceea ce e cu adevărat relevant, dar şi trăind prezentul cu intensitate, mereu reflectând asupra lui cu sensibilitate şi luciditate, ea a realizat o lucrare fundamentală pentru identitatea unui spaţiu cultural”.Un lucru, un fapt, o activitate pot să existe, fiind nevoie însă şi de mărturisitor, de cel ce afirmă că ceva există, prin valoare şi a lăsat urme pentru posteritate. Mişcarea teatrală arădeană a avut norocul acestui autor pătimit de o idee: reconstituirea pentru contemporaneitate, pe bază de documente, a peste două veacuri de teatru arădean, cu rolul său naţional, social şi cultural, cu interferenţele culturale promovate, cu valorile şi modelele sădite în mentalul urbei arădene. Dificultăţile elaborării recentului volum erau întreţinute de existenţa, în cei 80 ani de la instalarea administraţiei româneşti, a unor epoci socio-politice extrem de diferite. Cu o grijă pentru reproducerea fidelă a impactului pe care viaţa teatrală l-a avut, autorul se bazează pe documente de arhivă şi mărturii de presă în primele două capitole (Aradul teatral în perioada interbelică şi Teatrul popular (1945 - 1948). Reţinem efortul autorităţilor pentru instituţionalizarea teatrului românesc permanent în Arad (1936), repertoriul acestuia, dar mai ales receptarea turneelor altor teatre în presa arădeană, un imbold pentru schimburi culturale, pentru armonizări artistice, precum şi pentru educarea publicului pentru degustarea deliciilor estetice ale reprezentaţiilor.În 1948, se inaugurează Teatrul Românesc de Stat, care va deveni, din 2006, Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, iar această perioadă beneficiază de mărturii excepţional de vii şi de fascinante, pâlpâind de viaţă şi sentiment. Sunt paginile ce se lecturează ca un veritabil roman liric. Fiecare deceniu teatral (inspirată ideea organizării pe decenii!) este radiografiat prin intermediul repertoriului, al actorilor, regizorilor, scenografilor, precum şi al turneelor altor teatre la Arad şi al arădenilor în alte oraşe. Mai mult, opiniile criticilor de teatru în presă despre calităţile sau defectele spectacolelor sunt mărturii dintre cele mai iscoditoare. Nu sunt ignorate nici evenimentele din viaţa instituţiei, cum ar fi inaugurarea sălii mari pentru spectacole (1960), despre Caietele-program, afişe, comentarii, organizarea unor festivaluri, zile ale teatrului, mărturii din timp ale actorilor, participarea unor personalităţi literare la premiere, dialoguri scurte cu actorii vremii, fotografii de epocă etc. De o valoare inestimabilă pentru istoria Teatrului arădean sunt afişele publicate, fotografii de la premiere ori din spectacol. Partea aceasta, precum şi precedenta constituie ceea ce autorul numeşte memoria arhivelor, o relatare vie, dinamică, cu implicaţii publice şi etice dintre cele mai eficiente. Personal, îmi amintesc săli de spectacol arhipline, în care elevii ocupau catul cel mai de sus, al treilea, de unde vedeam actorii oblic şi le auzeam replicile pe jumătate, dar erau săli pline de tineri, de elevi, precum şi reprezentaţii absolut seducătoare. Cele şase decenii de activitate teatrală au în Lizica Mihuţ nu numai un cercetător-mărturisitor, ci şi un comentator, fin cunoscător al textului dramatic, atent analist al replicilor, jocului şi înfăţişărilor actorilor, precum şi un critic dintre cei mai exigenţi. O privire de ansamblu asupra evoluţiei, pe decenii, a repertoriului teatral indică mentalitatea şi valorile selectate de fiecare epocă. Literatura dramaturgică românească lasă progresiv loc literaturii clasice europene, apoi pieselor de teatru universale, precum şi celor elaborate de dramaturgi arădeni.În contemporaneitate, mişcarea teatrală arădeană a fost animată de trei virtuoase festivaluri: Festivalul de teatru clasic (1995), Festivalul de Teatru de Cameră şi Underground Arad-FUN (2002) şi Festivalul internaţional de teatru AMIFRAN (1993). Acest fapt coincide cu un moment de maturizare autentică a teatrului arădean ca instituţie: este consacrat în viaţa teatrală internaţională, arădenii şi spectatorii din vestul ţării au şansa de a recepta experienţe regizorale şi actoriceşti dintre cele mai complexe, relaţiile profesionale şi discret concurenţiale devin un stimulent al calităţii, iar sesiunile festivalurilor au devenit sărbători autentice pentru comunitate. Teatrul privit din interior (capitolul al VI-lea) este plin de farmec şi absolut seducător. Organizat pe trei tipuri de „memorii” (media, afectivă, arhive), textul cuprinde mărturisiri ale celor care au fost efectiv implicaţi în animarea vieţii teatrale, de la directori, regizori, actori până la ziarişti, cronicari, spectatori, decidenţi, scenografi. Îi „ascultăm scriind memorii afective” pe Ovidiu Cornea, pe Ion Văran, pe Ştefan Iordănescu, pe Laurian Oniga, directori contemporani ai Teatrului în diferite perioade, citim consemnări ale foştilor directori decedaţi (Ion Jivan, Dan Alexandrescu, Victor Tudor Popa, Corneliu Maior), ale unor regizori, scenografi, precum şi actori (dintre care unii beneficiază de grijulii medalioane biografice sau chiar CV-uri sintetice). Dar oricât ne-am strădui să descriem modul în care Lizica Mihuţ reuşeşte să contureze o imagine asupra mişcării teatrale contemporane arădene, ne-ar fi cu neputinţă să relatăm mai mult decât o schiţă. Există o măiestrită artă de a îmbina diferite surse, de a şlefui o realitate, utilizând mărturii scrise, interviuri, consemnări, dialoguri scurte, cronici, opinii, consideraţii ştiinţifice, convorbiri cu actori importanţi (I. Caramitru, D. Cocea, Ş. Iordache) sau regizori valoroşi (A. Blaier, C. Buzoianu, M. Cornişteanu), sosiţi efemer pe scena Teatrului, în fine cu dramaturgi (P. Everac, R. Guga) ori critici teatrali (V. Parhon, V. Silvestru). Volumul merită citit, pentru că el cuprinde un text plin, dar relaxant, educativ, atractiv, cu efuzii de lirism şi cu multă viaţă trăită în sărbătoarea scenei. Se află în fiecare pagină o vibrantă preţuire şi iubire a autorului pentru tot ce se întâmplă în lumea, atât de strălucitoare, a teatrului. Există o veritabilă artă arhitecturală în organizarea atâtor informaţii, animată de un suflet împătimit de a da arădenilor Cartea fundamentală despre o instituţie care le-a oferit satisfacţii rare prin întâlnirea cu complexitatea Marilor culturi universale.

Sursa: Observator.info