Preocupări privind sănătatea populaţiei în statele membre ale Uniunii Europene, au existat încă de la înfiinţarea Comunităţii Economice Europene, prin Tratatul de la Roma din 1957 ca prim organism ce a stat la baza formării ulterioare a Uniunii Europene, odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht din anul 1991. Astfel, prin titlul III, “Politica socială”, al Tratatului de la Roma sunt stipulate competenţele CEE privind igiena muncii, ca parte a politicilor sociale de sănătate, aceste competenţe fiind sporite ulterior, odată cu formarea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht lărgind câmpul de acţiune al uniunii şi în domeniul cooperării internaţionale privind sănătatea publică. Prin Tratatul de la Amsterdam se imprimă o nouă direcţie acţiunii comunitare prin orientarea spre prevenirea bolilor şi afecţiunilor umane, precum şi spre cauzele ce pun în pericol sănătatea umană. Ideea de bază de la care s-a pornit în lărgirea competenţelor Uniunii privind sănătatea şi formularea politicilor de sănătate la nivelul Uniunii Europene este aceea de înrădăcinare a sistemelor de sănătate din fiecare stat membru în tradiţiile politice, istorice, culturale şi socio-economice specifice, astfel că organizarea lor – la fel ca cea a resurselor financiare şi umane care sunt alocate – variază considerabil în statele membre de la unul la altul.Pentru cunoaşterea detaliată a sistemelor de sănătate din statele membre, s-a luat măsura elaborării, de către Direcţia generală de studii a Parlamentului European, a unor studii comparative realizate pe baza raportului privind sănătatea prezentat Parlamentului European de către autorităţile fiecărui stat membru. 1 Pe baza acestor studii s-a desprins concluzia existenţei a două forme de organizare naţională a sistemelor de sănătate în UE: sistemele de sănătate finanţate prin impozite (de o factură mai nouă) şi cel care răspunde asigurării sociale (sistemul tradiţional), cu cazurile de securitate socială eventual independente de Stat .Între cele două categorii de sisteme de sănătate există o opoziţie fundamentală contrastantă, sistemul bazat pe finanţarea prin impozit fiind unul deschis concurenţei interne, în vederea diversificării ofertei şi a creşterii puterii de cumpărare, în timp ce, în opoziţie, în sistemul tradiţional finanţat prin asigurări sociale, cazurile de boală sunt angajate în procesul de fuziune şi se supun controlului costurilor mărite, control exercitat de guvernarea centrală.Statele membre ale UE se confruntă cu o deficienţă comună şi anume asigurarea serviciilor de sănătate în mod echitabil, eficient şi la o înaltă calitate cu un cost rezonabil, în timp ce volumul prestaţiilor a început să depăşească resursele. Cererea privind asigurarea sănătăţii în Europa a crescut în raport cu îmbătrânirea populaţiei şi sporirea tot mai mare a numărului populaţiei. Combinarea  evoluţiei demografice cu progresul tehnologiilor conduce la creşterea costurilor privind prestaţiile în sănătate. Sistemele de sănătate trebuie însă să facă faţă creşterii costurilor datorită creşterii cererii în raport cu reducerea bazei materiale, precum şi a modificării permanente a legislaţiei, fapt ce face ca „relaţiile juridice care se nasc, se modifică şi se sting în legătură cu acoperirea unor riscuri sociale”2, similare riscului de îmbolnăvire, să genereze costuri suplimentare. În acelaşi timp este din ce în ce mai dificil să se elaboreze şi să se pună în practică politici de sănătate care să beneficieze de acordul şi consimţământul majorităţii populaţiei. Prevenirea bolilor şi promovarea sănătăţii prezintă un interes crescut pentru Uniunea Europeană datorită avansării medicinei clinice care favorizează o utilizare mai eficientă a resurselor.Statele membre folosesc strategii diferite pentru a răspunde deficienţelor şi oportunităţilor, strategii ce depind de cadrul organizaţional care defineşte modalităţile de finanţare şi prestaţiile de servicii de sănătate. Fiecare sistem posedă propriile atuuri şi slăbiciuni şi nici unul nu furnizează o soluţie pe deplin satisfăcătoare . Statele membre au fiecare în parte câte ceva de învăţat de la celelalte state .Primul pas gândit de Uniunea Europeană pentru îmbunătăţirea sistemelor de sănătate din statele membre se referă la armonizarea dispoziţiilor legislative şi reglementărilor din aceste state (art.129 din Tratatul Uniunii Europene)3 .Pentru a se asigura o comparabilitate a datelor despre sănătate, colectate din statele membre a fost necesară o uniformizare a metodelor de colectare şi interpretare. Organismul european însărcinat cu colectarea şi prelucrarea datelor la nivelul Uniunii Europene este OCDE (prin baza de date Eco-Sante).Se observă astfel, că la nivelul Uniunii Europene s-a înţeles nevoia ca fiecare stat membru să aibă propriul sistem bazat pe realităţile proprii economico-sociale, culturale, politice, demografice, încercându-se doar emiterea unor direcţii unitare spre care să conveargă aceste sisteme prin acumularea experienţei celorlalte state membre şi aplicarea în propriul sistem a direcţiilor care i se potrivesc. 1Primul studiu elaborat în acest sens este cel al Directiei Generale de Studii,”Les Systemes de santé dans l`U.E – etude comparativ”, SACO 101 FR, 1999, Luxembourg2Alexandru Aţanasiu, „Dreptul securităţii sociale”, Editura Actami, 1995, Bucureşti, pag.293Tratatul de la Maastricht,7 febr. 1992, art.129

Sursa: Observator.info