Identitatea, în diversitatea comunităţilor româneşti din afara graniţelor ţării, se recompune din ansamblul elementelor de mentalitate proprii fiecărei secvenţe de românitate în parte. Un aspect interesant pentru identitatea sărbătorească a românilor din Ungaria este colindatul. Practici ale colindatului, aşa cum sunt cele din Cenadul Românesc, credem că sunt semnificative. Cenădenii au practicat mult timp încă un vechi obicei, anume măturatul Crăciunului. Date despre acest obicei am obţinut de la Elena Balogh, care ne-a povestit că, şi reproducem în propria-i expresie: „La ajunul  Crăciunului gazda casei a adus paie în casă şi le-a împrăştiat în cameră. Sub masă a pus fân, cucuruz şi grâu. Când a ajuns înăuntru cu paiele, a zis: „Bună seara lui Crăciun, Că-i mai bună a lui Ajun, Că-i cu miei şi cu purcei...” şi a aruncat patru nuci în fiecare colţ al casei, şi şi-a făcut cruce. Aşa a început sărbătoarea Crăciunului.” Paiele simbolizau grajdul unde s-a născut Isus Cristos. Cerealele (porumbul, grâul etc) „le-a adus în casă ca anul viitor să aibă gazda roade bogate”.Important pentru această structură mentală, după cum ne-a relatat E. Balogh, este ce se întâmplă a doua zi. În noaptea zilei a doua de Crăciun, gazda mătură Crăciunul: paiele ce au fost aduse în casă, gazda le ducea şi le aşeza sub animalelele de pe lângă casă. Unde erau fete mari, acolo mergeau feciorii cu muzicanţii să măture sau să vadă dacă a fost măturat Crăciunul. Se organiza joc, cânt şi mare veselie.Dacă se întâmpla  ca la vreo fată să nu fie măturat Crăciunul, fapt semnificativ pentru caracterul iniţiatic şi de trecere al ritului, până la venirea feciorilor, se spunea că fata aceea nu se va mărita prea curând. În cazul în care feciorii constatau hărnicia fetelor, adică găseau Crăciunul măturat, aduceau ei înşişi paie şi apoi le măturau.Ceea ce rămânea după Cina din Ajun de Crăciun trebuia să fie scuturat de către gazdă la găini. Interesant, pentru această structură mentală, pentru ideea de fertilitate, este faptul că gazda trebuia să se închine la cocoş, spunând: Doamne ajută să-i deie pui mulţi.Măturatul Crăciunului era  una dintre secvenţele sărbătorii.La românii din Ungaria, ca la românii de pretutindeni, un simbol important erau crengile de brad împodobite de Crăciun cu podoabe confecţionate în casă. Schimbări în structura momentului ritual se pot constata în felul în care se colinda. Cineva din familie se îmbrăca cu o şubă, trăgea o căciulă până peste ochi şi spunea colindul: Moş Crăciun, tu eşti bun, Ne aduci mere şi nuci, Şi bomboane dulci.  Abia după ce s-a spus acest colind puteau fi admirate crengile de brad împodobite şi puteau fi gustate podoabele arborelui, fructele şi bomboanele.În prima zi de Crăciun, înainte de masă, în satele românilor din Ungaria, se mergea la biserică. După prânz, se mergea la joc. Cu mulţi ani în urmă, se obişnuia ca, în ajun de Crăciun, înainte  de masă, să se meargă cu Steaua. Astăzi acest obicei este uitat şi părăsit. În vremuri nu foarte îndepărtate se colinda şi la Anul Nou. În ajunul Anului Nou se mergea la slujba religoasă, după care bărbaţii mai în vârstă jucau cărţi până în zori. Banii căzuţi sub masă erau ai gazdei. Feciorii, în cete, umblau să fure căputu  de la casele unde locuiau fete de măritat. Ritualul îşi găsea explicaţia în faptul că se dorea ca poarta să fie deschisă tot anul ce vine, iar gazda casei să coate tot timpul anului.În ajun, femeile fac cesniţa, o plăcintă din mai multe pături de aluat (uneori chiar şi de 60 de pături), foarte subţiri, între care se puneau nuci măcinate, strugurei şi un ban de metal. Cesniţa se cocea pe jarul din cuptor şi se împărţea în ziua de Anul Nou între membrii familiei. Prima bucată tăiată se punea deoparte pentru musafiri. Acela care, dintre membrii familiei, găsea banul, era norocul pe anul acela.  Banul prezicea recolta anului: dacă pe ban era lipit mult aluat, recolta urma să fie bogată, grânele să fie mănoase. Dacă pe monedă era puţin aluat, însemna că vor fi multe nuci şi, dacă erau lipite multe stafide, mulţi strugurei, va fi recoltă bogată de struguri, vor fi vii cu rod mult.De Anul Nou existau şi o serie de interdicţii. Nu era bine să dai sau să primeşti. Nu era bine să ai datorii. Femeile, dacă pica mătura de Anul Nou, nu aveau voie să o ridice, pentru că, dacă o ridicau, urmau să măture tot anul. Tot astfel, fetele, nu aveau voie să zăbovească, trebuiau să lucreze în noaptea de Anul Nou. Trebuiau să spele, să măture, pentru ca tot anul să fie sârguincioase, să aibă spor la tot ce întreprind. Dacă primul vizitator era femeie, aceasta aducea nenoroc, dacă era bărbat, vizitatorul aducea noroc. Şi tot de Anul Nou, băieţii umblau cu sorcova şi erau aşteptaţi la toate casele. Intrau în curte, unde rosteau următoarea urare: Sorcova, vesela, Să trăiţi, să-mbătrâniţi, Ca un fir de trandafir, La mulţi ani!  În după amiaza zilei de Anul Nou se mergea la joc. Când se vedeau, românii îşi urau: An nou fericit! La mulţi ani să trăiţi!În prima zi a noului an, dacă era cu putinţă, în familiile cenădene româneşti se fierbea întotdeauna fasole. Fasolea se gătea în credinţa ca în anul viitor aceasta va determina câştigul de bani mulţi. Gospodinele, după ce fierbeau fasolea, scoteau boabe într-un polonic şi le presărau în bucătărie, tot pentru a asigura prosperitatea în noul an, al siguranţei financiare a familiei. În zeama de fasole se fierbea şi carne afumată de porc, în mod obişnuit, şuncă. Spre deosebire de carnea de pasăre, carnea de porc însemna noroc. Secvenţele de mentalitate de Anul Nou îşi găseau prelungirea în cele ce priveau obiceiurile de Bobotează.De Bobotează, se făcea sfinţirea caselor. La acest ceremonial era nelipsită legătura de busuioc. Cu această legătură, preotul sfinţea casa, toate încăperile şi toate spaţiile din cuprinsul proprietăţii. Dacă gazdele socoteau că legătura de busuioc e cam roasă, găseau prilejul să aducă un buchet nou. Din noul buchet, fata mare din casă rupea pe furiş o crenguţă şi o băga în sân, să îi fie cu noroc. Fireşte că această practică avea menirea să-i aducă fetei noroc, mai ales în dragoste. În seara zilei de Bobotează aveau loc sfinţirile vesele, un joc la care participau de obicei tinerii şi mai cu seamă flăcăii. Aceştia se îmbrăcau în straie de preot, de diac şi de crâsnici, şi mergeau la casele unde ştiau că locuiau fete de măritat. Unul dintre feciori, îmbrăcat ca diac, ducea crucea, altul clopoţelul, iar cel care mergea la urmă avea subsoară un sac desfundat. În seara respectivă, fetele şi femeile stăteau de vorbă, iar bărbaţii jucau cărţi. În această atmosferă liniştită veneau şi băteau la poartă feciorii poznaşi iar fetele strigau, chipurile, mirate: „Vai, a venit popa să ne sfinţească casa”. Elena Balogh ne-a povestit că sfinţirea veselă  era atât de autentică, încât bunicul ei „a mai şi sărutat crucea, aşa de frumos era îmbrăcat popa şi aşa de mândru cântau diecii. Toată lumea a crezut că e cu adevărat preotul. Numai atunci şi-au dat seama cei ai casei că e vorba de o poznă când feciorul cu sacul a băgat tot ce-i cădea în mână, chiar şi mâţa a băgat-o în sacul desfundat şi fetele au strigat „Vai că ne duce şi mâţa.””Ansamblul obiceiurilor la care ne-am oprit îi caracterizează pe cenădeni, dar se regăsesc în mare parte şi în celelalte localităţi româneşti din Ungaria. Secvenţele de mentalitate la care ne-am referit recompun mentalitatea românească şi o surprind în etapa ei de schimbare.

Sursa: Observator.info