Tramvaiul a fost şi a rămas cel mai înjurat mijloc de transport public în oraşul Arad. Dacă până la revoluţie bietele şi chinuitele tramvaie roşii se târau pe linii – indiferent de oră şi zi – ducând călătorii-ciorchine pe scările ale căror uşi nu se mai închideau, veci – acum, când trăim în democraţie de vreo 20 de ani avem oraş european şi multe alte cele, inclusiv linii de tramvai reabilitate, staţii lungi, betonate şi fără acoperiş, aparate de scuipat bilete înlocuind femeia (fără cap- din cauza gemuleţului, ce credeţi?!) care-ţi dădea bilet la tonetă (numai cu bani potriviţi) – acum, deci, aceleaşi tramvaie, plus altele aduse din comunitatea europeană, obosite şi hodorogite dar frumos vopsite şi bine întreţinute în bătrâneţea lor ce trebuia să poarte un nume (corespunzător) – „bun de casare” – ne mănâncă nervii zi de zi, 365/6 zile pe an. La an nou, obiceiuri noi şi bune dar la noi anul semne vechi şi proaste are (şi) în această privinţă.
Pentru că dimineaţă sunt nişte ore cât de cât moarte, am decis să aleg un „plin cu tramvaiul” cam pe la orele prânzului. Încă nu se arăta nimic ameninţător în staţia de  teatru, aşa încât că m-am apropiat de aparatul care înghite monede dar nu dă bilete în schimb. Nu cred că există vreun călător care să n-o fi păţit-o cu tabla asta flămândă de bani, dar şi cu altele, staţi liniştiţi; poţi să-l studiezi oricât, pare el paşnic dar când îl pui la treabă, aşa cum scrie la instrucţiuni – înghite mâlc banul/banii şi tace suspect. Unii renunţă şi pleacă din staţie că doar n-o să urce în tramvai fără bilet; alţii se enervează şi-şi forţează norocul, apăsând de mai multe ori pe toate butoanele sau chiar încercând recuperarea vreunei monede; cei mai belicoşi dau cu pumnul, scutură aparatul din toate balamalele iar la sfârşit îi trag un picior zdravăn şi o înjurătură acră! Apoi se urcă în orice tramvai se arată de după teatru (dezastru la orele serii, 5.30 încolo) aşteptând controlorul rânjind... La asta mă gândeam în timp ce, iată, vine primul tramvai în staţie. Nu vă pun să ghiciţi numărul pentru că e jenant: toată lumea ştie că dezastrul aşteptării începe cu numărul 18. Asta în condiţiile în care fluxul de călători e încă redus. Pe la 12.50. la doar câteva minute şi-a arătat botul un altul, numărul 8 – ca după doar un minut să mai apară un 18... Circulă indiferent de oră acest trio imbatabil, mai că-ţi vine să le joci, naibii, la loto... Vine, vine, viiine treiul (3)... A venit tramvaiul 3. Am biletul ăla valabil 60 minute de la ora emiterii şi mă aşez pe un scaun. Tramvaiele care au scaune îmbrăcate în catifea sunt jegoase într-atât încât mai bine stai în picioare decât să te aşezi pe luciul greţos ce-a spulberat demult catifeaua. Cele cu scaune de plastic suferă de alte aspecte: ba sunt pline de apă (dacă plouă), ba murdărite cu carioca, ba rupte şi deşurubate. Geamurile sunt înţepenite, indiferent dacă e minus de-nţepeneşti sau plus din ăla de leşinat. La fel şi capacele de aerisire din tavan – (semi)deschise pe timp ploios, închise pe caniculă. Mai sunt şi discuţiile pe mobil – unele înfiorător de intime, altele, subiecte de presă, pe bune! sau pline de informaţii interesante... De fapt, dacă-ţi sună telefonul e normal să răspunzi, dar (con)vorbirea se încheie aici. Eşti într-un mijloc de transport în comun, închizi. Aşa e regula bunului simţ. N-are sens... Prin tramvaie mai glăsuie copii şi tineri cerşetori. Unii vând leucoplast /brichete la un leu bucata, alţii spun rugăciuni (vai de texte) stau în genunchi şi enervează cu glasul lor penetrant... În sfârşit, vatmanul e omul nostru preţ de o juma sau chiar de-o oră, depinde de cum se „mişcă” tramvaiul şi cât stă la stopuri. Pentru că sunt - frate la stopuri pe ruta Centru- Vlaicu -Făt-Frumos de poţi termina un capitol sau două de carte şi-ţi faci şi bilanţul vieţii la zi. Ruta de mai sus face cât un drum cu trenul Arad-Timişoara, alteori şi mai mult. Faceţi crunta experienţă pe ceas. Deci, vatmanul poate fi om de caracter şi să-şi vadă doar de condus tramvaiul. Dacă nu e – atunci are tot timpul musafiri în cabină (deşi e interzis vorbitul cu vatmanul în timpul mersului, etc. scrie pe tăbliţă sau scria?!), vorbesc tare, râd, bârfesc şi în cel mai nenorocit caz – „cântă” şi muzica. Un singur cuvânt mai scriu: manele! 
Stopaţi stopurile...şi-n timp ce mergea paşnic 3-ul, am început să număr stopurile, precum poliţaiul lui Caragiale când număra prefectului, steagurile puse. Păi, uite cum e: stop în faţă la Mc Donalds, stop în faţă la primărie, stop la Podgoria, acolo unde e nodul de linii, stop în staţia de după Podgoria, în spatele palatului CFR, stop la Gara CFR, stop la Autogară, stop după UTA, înainte de intrarea în staţie, stop la următoarea, stop în fosta staţie de la „Fortuna” şi, în sfârşit, o dă cotită înspre Făt-Frumos. Mă dau jos, închid bloc-notes-ul şi aştept să văd ce fac tramvaiele când ajung la capăt de linie. Ele stau. Vatmanii, în schimb, mai trag o ţigară, mai vorbesc cu domniţa care ştampilează foaia de parcurs, mai merg la veceu (unde?), mai schimbă numărul la tramvai, mai aşteaptă un coleg. Timpul trece, deci, hai la târâială. La întoarcere, liniile au „explodat” de atâtea 3-uri... De unde tot vin?! Păcat că dispar după orele 17.00 când întunericul aduce disperarea prin staţii. Multe tramvaie goale, 3, 7, 6, 16. Observ o reclamă nouă pe unul  – ceva legat de Maternitate, burtă ascultată cu tandreţe de iubit /soţ, ce-o fi – bebe fericit, etc. şi sper să nu ne întretăiem cu cel plin de reclame funebre. Cu ochii pe ceas, cursa dus-întors Centru-Vlaicu - Făt Frumos s-a desfăşurat lejer la ore goale durând o oră şi ceva. La orele 14, însă – staţia de la teatru s-a umplut ochi. În astfel de condiţii, cursa înregistrează alţi timpi, iar dacă tramvaiele aşteptate vin aiurea, călătorul pedepsit ajunge de-abia peste o oră în Vlaicu. Să nu uit nici chestia cu taxi – cică „dacă nu-ţi place cu tramvaiul ia taxi-ul”. Nu, e (tot mai)scump, unii taximetrişti nu ştiu să citească nici harta, te plimbă doar ca să-ţi ia banii, sunt mitocani, ascultă manele-populare, fac politică sau sunt doar proşti şi ţin să-ţi arate asta pe tot parcursul cursei. E mai sănătos atunci să mergi cu bicicleta sau pe jos. Dacă vom avea şi noi, ca orice oraş european pistă pentru biciclete – vom uita de coşmarul roşu de pe linii. Dacă nu, mersul pe jos ar fi şi el o soluţie, dar când te gândeşti câte perechi de pingele ai să rupi, mergi iar la staţie urmând ritualul obişnuit: baţi aparatul, iei bilet, înjuri, îţi faci cruce şi o porneşti, hăt, pe linia de tramvai. Unii creştini mai spun şi „Doamne-ajută”.     

Sursa: Observator.info