Doi tineri, acelaşi destin, aceeaşi boală, aceleaşi crunte deziluzii şi nedreptăţi. A fi o persoană cu handicap în România înseamnă a fi condamnat la ruşine, marginalizare, foame, lipsa unei ocupaţii, pensii inumane şi, ca totul să se încheie funebru – lipsa unui acoperiş deasupra capului. Privindu-i pe Adrian şi Ion mă gândesc la dreptul oricărui Om la viaţă, educaţie, hrană, loc de muncă şi un spaţiu locuibil decent. Unde se regăsesc acestea în viaţa celor din faţa mea?! Sunt tinerii care trec pe lângă noi cu proteze, cadre necesare deplasării, cârje sau scaune rulante. Viaţa lor, tinereţea lor nu interesează pe nimeni, statul român nu are timp, chef şi legi pentru a umaniza cea mai defavorizată categorie de oameni: persoanele cu handicap. La noi „democraţia” se traduce prin cea mai scârboasă farsă posibilă pentru care, din păcate, au murit inutil sute de tineri. Umilinţa prin care trece un astfel de om e strigătoare la cer. Dacă în România persoanele cu handicap nu au niciun drept şi sunt tratate ca nişte gunoaie sociale – în mod sigur există foruri şi competenţe care trec de prostia, crasa nepăsare şi lipsa totală de profesionalism a celor care decid – pe linie de drepturi şi lege – viaţa unui astfel de OM. Destine-dezastre la indigo Sunt tineri, amândoi au aceeaşi vârstă (28 ani), ambii au fost părăsiţi de părinţi, au trecut prin nenorocirea instituţionalizării epocii ceauşiste, n-au avut cui spune mamă şi tată, n-au avut parte de un sfat părintesc, de o mângâiere, ba chiar şi de-o palmă părintească. În schimb au primit-o de la alţii, străini, răi, indiferenţi. Sunt o generaţie întreagă nenorocită de sistemul comunist. „Noi am fost sănătoşi când ne-am născut – spune Ion – dar părinţii ne-au abandonat. Familia mea, părinţii şi fraţii sunt în Felnac. Mi-am cunoscut mama la vârsta de 11 ani. Am fost de mic bun la sport, chiar dacă am probleme neuromusculare. M-au văzut la televizor când am luat premiu şi m-au căutat la Dezna. Am stat prima dată la casa de copii din Sântana apoi doctorul Bârsan, un om de rară omenie, Dumnezeu să-l odihnească – ne-a luat la centrul său de recuperare din Dezna. Acolo a venit mama. Mi-a spus că suntem mulţi fraţi şi de aceea am fost dat deoparte, dar va veni după mine. Ţin minte că nici nu m-am dus la şcoală în ziua aia, aşteptând cu sufletul la gură să vină după mine. Nu a mai venit... Am stat la Dezna până la 15 ani după care am urmat şcoala profesională din Sebeş-Alba, secţia confecţii-încălţăminte, deşi eu aş fi vrut enorm să urmez cursurile de bucătar. N-am fost admis. Dar când m-am întors la Arad am făcut aceste cursuri la Fundaţia româno-germană din Vladimirescu”. Ion este un tânăr ambiţios, foarte priceput şi dornic mereu să înveţe. Dar cine să se ocupe de el, cine să-i întindă o mână reală de ajutor pentru ca să poate merge demn mai departe şi să nu fie nevoit să ajungă cerşetor în stradă ?! „Am lucrat la o firmă jumătate de an, ambalam lenjerie intimă, din păcate s-a desfiinţat. Ştiu să fac de toate sunt foarte harnic, dar cine mă ia la muncă?!”Doare ceea ce spune. „Toată viaţa noastră de până acum a stat sub ajutorul străinilor. Statul român ne tratează ca pe nişte mizerii umane, iar străinii au făcut fundaţii pentru noi. Am stat 3 ani la fundaţia „Europa pentru Europa” şi 9 ani la Fundaţia „Tabita”. Din păcate, doamna din Anglia şi-a închis fundaţia, aceasta fiind luată de un alt englez care are cu totul alte proiecte”.  
Ion Talpă – persoană cu handicap gradul I „ocrotit” de lege cu „drepturi” şi „priorităţi” S-a născut sănătos dar vaccinul antipoliomielitic primit la vârsta de opt luni l-a trimis în scaunul cu rotile. „Mai târziu, după căderea lui Ceauşescu s-au făcut anchete pe la casele de copii; cei de acolo au recunoscut că n-au avut condiţii de niciun fel şi de aceea ne-au înghesuit în camere insalubre cu alţi copii bolnavi” După închiderea fundaţiei, în urmă cu două luni, tânărul a ajuns în stradă. Este deja familist şi are o fetiţă de 10 luni, Ioana-Mădălina. Din pensia de persoană cu handicap şi ajutorul de întreţinător, familia Talpă plăteşte gazdă şi cheltuieli de întreţinere, plus masa zilnică şi nevoile unei tinere familii cu copil. De unde bani?! „Am depus de mai mulţi ani cerere pentru locuinţă. La ANL n-am nicio şansă pentru că nu am carte de muncă – nimeni nu mă angajează!? – iar la primărie am fost îndreptat către DDASC. Aici am primit asigurări că voi primi o locuinţă socială, conform drepturilor pe care le am. Efortul meu de atâta vreme a fost încununat cu un răspuns negativ venit săptămâna trecută!”  
Adrian Bojani – persoană cu handicap gardul I „ocrotit” de lege cu „drepturi” şi „priorităţi”Copiază la milimetru acelaşi destin cu al lui Ion. „Sunt din Pecica. Nu mi-am cunoscut niciodată părinţii, nici nu ştiu dacă mai am fraţi. Am auzit că ar fi plecat prin Sălaj, apoi în Belgia, habar n-am. Am trecut cu Ion prin toate suferinţele posibile, ambii am fost la aceeaşi casă de copii, apoi la Dezna, la fundaţii... De când s-a închis la „Tabita” fundaţia de pe strada O. Goga am ajuns pur şi simplu în stradă; acum stau la un coleg care şi el are doi copii. Alt coleg de-al nostru doarme prin gări, mijloace de transport, vai de capul lui, se internează prin sanatorii câte trei săptămâni doar ca să aibă ce mânca şi unde sta... Am depus şi eu cerere pentru locuinţă şi am primit acelaşi răspuns ca şi Ion. De ce suntem bătaia de joc a tuturor?! Cică legea ne dă drepturi! Unde sunt atunci drepturile noastre de a trăi decent şi a avea o locuinţă şi un loc de muncă?!”
* * *  Ambii tineri sunt membri ai Clubului sportiv „Temerarii” – secţia baschet, echipa arădeană formată din persoane cu handicap fiind campioană naţională...
 Lege, drepturi, criterii, consiliu local, şedinţă, aprobare, etc.Cuvinte, cuvinte şi nimic concret. De luni de zile auzim despre aceste nenorocite de criterii care vor sta la baza acordării celor 50 de locuinţe sociale de pe strada Tarafului, dar nimeni nu se ocupă efectiv de această problemă atât de trâmbiţată. Răspunsul venit de la fondul locativ, cel cu „acordarea prioritară de locuinţe persoanelor evacuate de către proprietari, fond locativ redus, etc. Lehamitea e mare şi nu merită spaţiu în plus. O nouă discuţie cu şefa DDASC Erika Stark ne întoarce în toamna trecută: „ proiectul nostru privind criteriile care vor sta la baza acordării celor 50 de locuinţe sociale persoanelor care au acest drept este terminat. Aşteptăm prima şedinţă de consiliu local, discuţiile cu comisiile şi aprobarea acestor criterii de către consiliu local. Evident, persoanele cu handicap au prioritate dar totul se face numai pe lege!”

Sursa: Observator.info