În 9 ianuarie la Dubai a plouat. Timp de o oră şi jumătate stropii au răpăit pe termopanele zgârie-norilor, bătând un tact necunoscut aici, în deşert. Fulgerele fugeau printre coloşii de oţel, ca nişte copii sprinteni care îşi caută plăcerea jucându-se de-a v-aţi ascunselea când îi scapă părinţii de mână. Un spectacol impresionant, să vezi descărcările electrice oglindite deodată pe zeci de blocuri placate cu oglinzi, care creau impresia că cerul joacă biliard cu trăsnetele prăvălite peste dunele de nisip. Evenimentul rar a atras atenţia presei locale. Gulf News, un ziar cotidian de limba engleză gros cât o carte, de genul celor care şi-au încetat apariţia în Europa şi în Statele Unite sub imperiul crizei financiare, a publicat pe spaţii largi relatări ale ploii şi fotografii cu oamenii care stăteau dinadins să fie plouaţi. Chiar şi iarna, la Dubai, fenomenul este rarisim, mai ales că în urmă cu o lună fusese o rupere de nori, şi emiratienii chiar nu se aşteptau la două ploi în decurs de patru săptămâni! Autorităţile s-au mobilizat şi ele incredibil. Pe şoselele cu patru-cinci benzi din oraş, şi pe cele cu câte şapte benzi pe sens de pe autostradă, odată cu primii stropi au ieşit să patruleze maşini de intervenţie cu girofarul pornit, avertizând şoferii că e umed carosabilul. Aspiratoare au fost aduse pe străzi pentru a absorbi apa, fiindcă sistemul de canalizare al emiratului nu este proiectat să suporte o cantitate mare de precipitaţii, ci mai degrabă să absoarbă apa cu care sunt curăţate străzile. Gulf News scria a doua zi că cele 2,2 mm (!) de precipitaţii pe metrul pătrat au dat peste cap traficul şi au reconfirmat ineficienţa sistemului de canalizare pluvială din acest emirat care se consideră centrul pământului, dar în realitate face faţă cu greu încercărilor naturii.  A doua zi nu mai era nici urmă de ploaie. Soarele a înghiţit nemestecaţi aburii respinşi de asfaltul gros, şi să arate cine e şeful în deşert, a mai pogorât câteva grade Celsius peste Dubai. 30, în total. În toiul iernii. Omul a încercat mereu să se ia la trântă cu natura; când ea dădea cu dânsul de pământ de în scufunda până la glezne, el se ridica şi dădea cu ea de pământ de o scufunda până la brâu. În ultimii zeci de ani, arhitecţi, proiectanţi, ingineri, au născocit soluţii tehnice care sfidează legile fizicii. Sunt baraje artificiale, clădiri gigantice, poduri suspendate, minuni şocante ale minţii umane. Dar puţine te surprind ca Burj Khalifa, turnul cu care soarele şi luna se scobesc între dinţi fără să trebuiască să coboare de pe cer. Are 828 de metri în înălţime, cu 200 mai mulţi decât zgârie-norul care deţinuse înaintea sa recordul mondial pentru cea mai înaltă clădire din lume. Arabii l-au construit în 1276 de zile, cu ajutorul a 5000 de consultanţi şi specialişti în construcţii, şi a 12 000 de muncitori. A fost amenajat un cartier special de rulote pentru constructori; i-am întâlnit la ora şase seara, când ieşeau din tură – o mare albastră de muncitori asiatici, parcă traşi la indigo, nu mai înalţi de un metru şaizeci, cu căşti galbene şi sufertaşul de inox cu trei compartimente prins de curele. Au feţele şifonate şi praful le-a impregnat în riduri un jeg de mai multe zile, negru, profund, persistent – dovada tragerii de inimă cu care muncesc peste zi.   Burj Khalifa şi-a schimbat numele chiar la inaugurare. Până atunci era Dubai. Burj Dubai. Turnul din Dubai. Dar şeicul din Abu Dhabi, care şi-a împrumutat vecinii aflaţi în colaps financiar, şi-a însuşit turnul. Aşa se explică, probabil, că nicăieri în Dubai nu vezi o reclamă a turnului, un indicator, articole promoţionale – doar adversarii emiratului au pus mâna pe el, după ce emiratienii din Dubai l-au visat, construit şi finisat. Dubai şi-a pierdut o odraslă, un odor de preţ. Palma a fost cu atât mai mare, cu cât inaugurarea turnului s-a întâmplat în data de 4 ianuarie (2010), zi care coincide cu aniversarea accederii la putere a şeicului din Dubai, Mohammad Bin Rashid Al Maktoum. Deşi ziarele locale au încercat să acrediteze ideea că şeicul a renunţat la turn şi l-a oferit celui din Abu Dhabi ca un semn de curtoazie faţă de preşedintele Emiratelor Arabe Unite, Khalifa, este în mod evident o mare şi dureroasă înfrângere a Dubaiului, care îşi pierde cel mai important simbol şi nu oricum, oricând, ci în cea mai importantă zi a emiratului, în detrimentul celui mai mare rival. Turnul de 828 de metri şi peste 160 de etaje, a fost proiectat şi construit lângă cel mai mare mall din lume, care poartă numele emiratului. Pentru că arabii s-au grăbit cu inaugurarea şi nu au avut timp de ultimele finisaje, intrarea în turn se realizează prin mall, unde se aşteaptă la rând uneori trei-patru ore să apuci un bilet pentru zilele următoare. Clienţii dispuşi să plătească de patru ori mai mult (400 de dirhami, adică 80 de euro) pot urca în turn imediat şi nu trebuie să stea la coadă cu ceilalţi. O diferenţiere evidentă între oamenii dispuşi să cheltuiască mult şi între cei mai cumpătaţi, în emiratul unde banii vorbesc.  Lucrările la turn au început în ianuarie 2004. În trei ani s-a ajuns la nivelul o sută, iar în februarie 2007 a depăşit ca număr de etaje clădirea cu cele mai multe nivele din lume, de până atunci, Sears Tower din Chicago. Este acum cea mai înaltă clădire din lume şi în acelaşi timp şi cea mai înaltă structură realizată de mâna omului, surclasând mastodontul KVLY-TV din Dakota de Nord, SUA.Construirea şi amenajarea întregului ansamblu, care constă şi dintr-un lac artificial, un pod, şase fântâni arteziene muzicale cu cele mai înalte jeturi din lume (150 de metri la nivelul maxim), trei mii de locuri de parcare subterane, un parc de 11 hectare, a costat 73 de miliarde de dirhami (adică aproape 25 de miliarde de euro). În prima fază a fost organizat un concurs de proiecte, câştigat, în anul 2003, de către compania americană Skidmore, Owings şi Merril (SOM). SOM a proiectat şi turnul Jin Mao (420 m) din Shanghai.Pe lângă Burj Khalifa a fost realizată un soi de anexă, de câteva zeci de etaje şi ea, unde probabil va fi centrul administrativ al turnului. Arabii nu l-au pus deliberat în Burj, pentru că acolo spaţiul costă mult. Un miliardar indian şi-a cumpărat două etaje cu 25 de milioane de euro, hotelul Armani va avea 160 de camere (la etajele 5, 6, 7, 8, 38 şi 39), dar se vor amenaja şi birouri şi spaţii comerciale. Antreprenorul a nimerit însă cea mai proastă perioadă pentru afacerile imobiliare. În numai un an, preţul chiriilor şi al proprietăţilor a scăzut cu peste 50%, iar pe alocuri chiar cu 70% în Dubai. În aceste condiţii, socoteala de la demararea construcţiei nu se potriveşte defel cu cea de la inaugurare. Aşa se explică preţul relativ mic pe care acel indian care a cumpărat cele două etaje a trebuit să îl plătească. Turnul are 900 de locuinţe, 37 de etaje de birouri, 144 de apartamente private de lux, un restaurant exclusivist la etajul 122, un club de patru etaje de fittness şi recreere. Au fost create 4,2 milioane de metri pătraţi de spaţii de locuit. Am încercat să intrăm în turn, patru arădeni, aşteptând – ca tot omul modest – la rând, biletele mai ieftine.  Însă pentru că proprietarul Astra Vagoane Călători ne-a promis decontarea unuia dintre bilete, l-am abordat pe băiatul indian care supraveghea rândul, şi l-am întrebat de unde putem cumpăra tichetul de acces imediat, ca măcar unul dintre noi să poată urca în turn chiar în seara respectivă. Indianul m-a tras la o parte şi m-a întrebat dacă vreau într-adevăr să urc şi dacă am banii la mine, apoi m-a condus la o casierie laterală, destinată numai turiştilor de lux, pentru că şi preţul biletelor, cum spuneam, era piperat. În treacăt am întrebat-o doar pe fata de la ghişeu, din Sri Lanka, dacă nu aş putea totuşi cumpăra la preţ mai ieftin şi pentru colegii mei tichetul de acces. M-a cântărit din priviri, m-a întrebat în ce scop, i-am spus că sunt jurnalist şi ar fi important pentru noi să ajungem pe turn. Fără să stea pe gânduri a scos la imprimantă patru bilete, toate la preţul redus, şi mi le-a întins surâzând, ca şi cum aş fi fost cel puţin verişorul şeicului, dacă nu chiar vreun neam mai apropiat. “Mai poftiţi pe la noi. Şi să scrieţi frumos!” La ieşirea din ghişeu, le povestesc colegilor mei, Moţ (şeful IT de la Astra), Miczig (de la Proiectare) şi Muşa (directorul SIRV Titu) de srilankeza drăguţă şi economia de bani pe care am făcut-o. Ad-hoc decidem să cumpărăm bilete şi pentru alţii din grup, pentru zilele următoare (noroc că nu am luat prea multe, fiindcă nu am mai revenit decât trei, Muşa, eu şi Mihaela Iuga, directoarea economică de la Astra, ceilalţi preferând o excursie cu maşina în deşert, cu plimbare de zece metri cu cămila şi dans din buric al unei dudui uzbece). Cu eleganţă românească am driblat sistemul ultrascump gândit de şeicii din Dubai pentru mulgerea de bani a turiştilor lacomi să se înfrupte din panorama oferită de superlativul mondial al clădirilor.Cei din Dubai au creat un spectacol încă de la intrarea în turn. După ce scapi de scanare (ca la aeroport) şi pozare (la ieşire fiecare persoană este îmbiată să cumpere o fotografie de 12 euro, trucată, cu chipul ei proiectat cu panorama nocturnă vizibilă de la observatorul etajului 124) urci pe o bandă rulantă care te poartă până aproape de lift. Pe peretele din dreapta, care este de fapt un ecran lcd înalt de patru metri şi lung de 40 de metri, sunt proiectate fazele construcţiei turnului şi istoria emiratului. Sunt proiectaţi oameni, în mărime naturală, însă doar conturul lor. Singurul care apare clar, cu toate trăsăturile feţei, este tatăl actualului şeic, întemeietorul emiratului independent. Ţine pe braţ un şoim, considerat simbol al familiei care conduce Dubaiul. Pe următorul ecran apar scenele migrării dinspre Abu Dhabi a primelor familii de colonişti, apoi pescarii care căutau perle şi îşi întreţineau familiile din această industrie, până la apariţia perlelor artificiale care au distrus această economie. Sunt câteva femei în port tradiţional, pe malul mării, copiii care se joacă cu mingea, vapoare, iar pe ultimul ecran apare o viziune futuristică a emiratului, cu zgârie nori, high-tech şi avioane care se învârt în jurul turnului Burj Khalifa. Liftul te urcă până la etajul 124 în exact 60 de secunde. Este cel mai rapid elevator din lume şi singurul care urcă 140 de etaje fără nicio oprire. Numai ce te dezlipeşti de pământ şi eşti deja la 16 metri înălţime. Numeri până la cinci şi eşti la 100 de metri. Înghiţi des, pentru că ţi se înfundă urechile. În interior, să distragă atenţia de la viteză (pe care de altfel nu o simţi deloc, e ca şi cum nici nu ai fi pornit de pe loc, dacă nu s-a înfunda urechile nici nu ţi-ai da seama că urci) pereţii liftului sunt tot monitoare imense, pe care curg efecte vizuale, pe nuanţe albastre, teme tradiţionale, clipuri scurte despre turn şi Dubai. Sus, observatorul de la nivelul 124 este simplu. Cei care au fost pe Turnul Eiffel ştiu cum e – fără scaune, fără bănci, fără niciun zorzon. Constructorul a considerat că panorama este suficientă. Cel mai luxos loc al întregului observator este... toaleta, care nu se deosebeşte cu nimic de cea a oricărui hotel de cinci stele. Interesante sunt şi câteva posturi de observare, ca nişte binocluri cu ecran, care apropie şi prezintă obiectivele pe care focusezi, şi pe mod de imagine de zi, şi pe mod de imagine de noapte. Terasa observatorului este doar parţial descoperită. În cea mai mare proporţie, spaţiul este închis cu termopane securizate. Afară, pe terasă, turiştii au o nişă de 20 de centimetri, să poată fotografia şi filma altfel decât prin geam. O soluţie ingenioasă, prin care constructorul dovedeşte că s-a gândit la oameni, nu doar la soluţiile cele mai uşoare, cele mai la îndemână...Deşi te despart de sol 450 de metri, te simţi în siguranţă sus. Tangajul clădirii nu este perceptibil, iar imaginea oraşului te copleşteşte, nu îţi lasă prea mult timp să îţi faci alte probleme. Postul de observaţie a fost conceput cu spaţii largi, fără mobilier, tocmai pentru a se evita aglomeraţia. Urcarea este permisă numai la intervale orare strict stabilite (din 30 în 30 de minute), iar dacă ai bilet pentru ora 16, de pildă, dar nu ajungi la timp, îţi pierzi dreptul de a urca şi implicit banii pe care i-ai plătit. “E ca la avion”, îmi explică băiatul indian care supraveghea coada de turişti.Spuneam că sus te simţi în siguranţă. Totuşi, aici am avut cele mai mari emoţii din ultima vreme, când unul dintre cele două lifturi care transportă turiştii s-a blocat undeva pe traseu. Timp de o oră, oamenii au stat înăuntru terifiaţi, dar nici groaza noastră, a celor rămaşi sus, nu a fost mai mică. Accesul în turn a fost interzis, liftul celălalt, funcţional, a mai urcat o singură dată, cu pompieri şi militari, poliţişti, angajaţi ai forţelor de intervenţie. Unii aveau costume ignifuge şi nişte lanterne ca tunurile. Au împărţit turiştii în două categorii: arabi, femei, copii – cu prioritate la coborâre, respectiv bărbaţi. În acel moment inima oamenilor s-a făcut cât puricele, parcă auzeai sângele pulsând în venele celorlalţi. Pe singurul lift funcţional, întâi arabii, şi abia apoi doamnele şi copiii au fost coborâţi, în timp ce aceia rămaşi sus începuseră să îşi piardă răbdarea şi erau tot mai agitaţi, strigau, ameninţau. Unii au început să se îmbrâncească, nişte italieni s-au luat la harţă cu forţele de ordine şi au încercat să forţeze intrarea în liftul care funcţiona. A durat mai bine de o oră până la repararea celuilalt elevator. M-am nimerit chiar în primul grup care a coborât cu el. Un funcţionar de culoare încerca să liniştească oamenii: “A fost o problemă tehnică. Tehnică! E firesc, la o clădire atât de mare. Sper însă că v-aţi simţit bine şi vă aşteptăm să reveniţi în turn”. Ultimele cuvinte aproape că nu s-au mai auzit. Oamenii au izbucnit într-un râs nervos, unii au început să huiduiască. Nefericitul funcţionar a fost copleşit. Poate că s-ar fi putut întâmpla o tragedie... De la hotel, am scris un e-mail la CNN. Le-am oferit subiectul, cu înregistrarea video a incidentului, şi cu fotografii de la faţa locului. Nu i-a interesat subiectul. Dacă ar fi curs sânge, sau s-ar fi întâmplat în Europa ori America, probabil ar fi fost o isterie...

Sursa: Observator.info