Vizavi de părerile laice, opinia slujitorului ceresc despre sinucidere nu aduce nou decât elementul ancestral al Păcatului originar – cel care lucrează în fiecare dintre noi. Unii reuşesc să scape de sub influenţa sa nefastă, cei mai mulţi însă, nu. Aici se deschide zona crepusculară a sufletelor distruse de vicii, deznădejde, necredinţă, crime, războaie, un dezastru interior care – după ce a distrus în afară se reîntoarce ca un bumerang înlăuntru. Eterna luptă din Bine şi Rău a fost valabilă şi în cazul nefericitei bătrâne de la Vinga – al cărei suflet a fost absorbit de puterea Răului – cum spune părintele Velciov, cel care a oficiat slujba de înmormântare a sinucigaşei.
Familia Şimon e încă adânc tulburată de evenimentul prin care a trecut. Oamenii încep să se „dezmorţească” din nebunia şi ceaţa prin care au trecut 3 ani la rând, puţin după ce Reghina -„Ilonca” le-a trecut pragul. Ani în care au ajuns să nu se mai înţeleagă, în care certurile au deschis zorii şi au închis noaptea; zile pline de lacrimi şi nelinişte fără nume, în care fiu, soră, copii şi părinţi nu s-au mai (re)cunoscut, legaţi cu lanţurile nevăzute ale unui Rău neînţeles. Piroska Şimon, cumnata celei proaspăt trecute în Locuinţa morţilor spune:  „suntem distruşi, femeia asta a fost diavolul însuşi în casa noastră şi avea în plan să ne termine pe toţi. Mulţumesc lui Dumnezeu că fiul nostru, Constantin a fost cel care a avut puterea să rupă această nenorocire urzită pe capul nostru. Vă spun asta pentru că acum – când în sfârşit am reuşit să intrăm în camera ei (cât a trăit nu am avut voie să intrăm) – am văzut cu ochii noştri altarul diavolesc. Puţea îngrozitor, ţinea şomoioage de cârpe murdare, ligheanul era împuţit cu mizerii nespălate... Am avut în casă o VRĂJITOARE! Toată lumea o ştia de nebună şi vrăjitoare, neamurile ei şi cei care o cunoaşteau mai îndeaproape. Noi n-am avut timp de prostii, de bârfe, am luat-o în întreţinere la insistenţele ei, cu cea mai bună credinţă. I-am oferit condiţii moderne de trai, linişte, hrană bună, nu ne-am atins de pensia ei, am dus-o la medic de câte ori i s-a sculat ipohondria. Am fost buni cu Dracul şi era să murim toţi!”Femeia povesteşte că bătrâna nu voia să mănânce decât carne, cât mai multă. „N-am văzut pe nimeni mâncând atât de mult şi de lacom! Cerea carne, carne, carne! Primea şi câte trei porţii odată! Nu ştiam, de fapt, că eu trebuia să hrănesc doi şi nu unul! Pe ea şi bărbatu-său mort cu care trăia noaptea! Ea a spus celor mai bune prietene şi cumnatei din Timişoara că „vine bărbatu-meu noapte de noapte la mine şi mă călăreşte. Mă simt foarte bine, numai că dimineaţa trebuie să mă spăl...” Astea au fost cuvintele ei... Poate nimeni nu crede, dar acesta este adevărul, noi umblăm acum la biserică să desfacem vrăjile drăceşti pe care le făcea în casa noastră!”
Mânca pentru doi...Dacă imediat după moartea bătrânei, familia a curăţat minuţios locul în care aceasta a vieţuit – gura satului a început să huruie, aşa cum e rânduit de când lumea. Unii spuneau ce ştiau şi ce au auzit de la moartă, cum că familia fratelui o persecută şi nu-i dau să mănânce. Bârfe multe. Ne întoarcem la cuvintele celei care i-a fost cumnată în casă, Piri, o femeie care a simţit flăcările iadului timp de 3 ani. „Acum, când totul a luat sfârşit – şi numai datorită rugăciunilor puternice  – pot spune că Ilonca a fost un suflet chinuit încă de mică. I-a murit mama, a intrat pe mâinile maşterei sau mamei vitrege. Sigur că viaţa ei nu a fost uşoară şi, probabil, încă de pe atunci s-a însingurat. Cred că tot de atunci a învăţat să urască şi să se răzbune. După căsătorie, copilul i-a murit la şase săptămâni, chiar în preajma botezului... A avut o viaţă grea, fără bucurii, fără împliniri...” Probabil că în acest context sumbru – când nici o mulţumire nu-ţi luminează sufletul, Întunericul găseşte puterea de a intra în inima înfrântă. Această poartă deschisă a îndelungilor amărăciuni – a schimbat destinul unei femei, cunoscută de toţi – chiar şi de colegii de muncă pe unde a lucrat – ca o „nebună, stricată, mereu nemulţumită, pusă pe harţă”, ce-şi căuta prieteni dar nu găsea decât propria-i măsură cu alt chip. Cei care încercau să o abată din panta care ducea spre abis – erau înlăturaţi. Cam asta a fost Reghina – portret existenţial. Piri continuă: „când a venit la noi am tăiat în anul ăla 7 porci, toţi sub 100 de kile... Mânca pe rupte, nu se mai sătura. Anul trecut am tăiat doi porci mari şi abia mai am câteva pungi de carne. Păi da, vara mergea toată ziua în cimitir şi ducea carnea acolo, cică hrănea un câine, iar iarna gemea că nu putea merge; ducea carnea în cameră, îl hrănea pe drac acolo... Avea o carte de rugăciuni sub pat, dar nu  se ruga niciodată.  Era catolică, mergea la biserică aşa, de ochii lumii, dar numai ea ştie de ce, că după ce ieşea de la slujbă, înjura de Dumnezeu de te cutremurai...Am găsit dezastru în urma ei, cuibul dracului – trebuia să-i chem pe toţi să vadă ce am scos din cameră!... Peste tot numai urme vrăjitoreşti, piaptăn cu păr de bărbat, porcării care ne-au distrus copiii şi familia...” 
Preotul care a înmormântat sinucigaşaIlonca-Reghina a fost înmormântată de preotul romano-catolic Petru Velciov. „Răposata s-a dus la groapă după ritul catolic, iar slujba a fost cea care se face pentru sufletele ce comit păcatul sinuciderii. Evident, nu s-au tras clopotele. Nu pot să spun mare lucru despre ea. Ştiu că venea la biserică, era evlavioasă, venea la împărtăşanie şi spovedanie, lua sacramentele; nu s-a plâns niciodată de ceva, nu părea să aibă vreo problemă. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea, dar de la Crăciun nu a mai venit la biserică. Este foarte regretabil că a intrat în păcatul deznădejdii fatale. Am mai avut cazuri de suicid, anul trecut chiar aici din localitate, o fată de 21 de ani, proaspătă mamă. Cuvântul bisericii în astfel de cazuri se leagă de singurătate, izolare: unii duc ani de-a rândul acest gând în sufletul lor, dar reuşesc să-l anihileze. Alţii, nu. Cad. Explic acest fapt în sensul că noi credem în existenţa Răului aşa acum credem în existenţa Binelui. Acest Rău porneşte de la Păcatul originar care lucrează în fiecare om, atât timp cât va exista omenirea. Totul depinde de noi, de faptele şi credinţa noastră. Tot ce putem face acum pentru sufletele căzute este să ne rugăm pentru găsirea liniştii în ceruri şi iertarea lor.”
Cea mai bună prietenă, Bözsi           „Eu i-am spus de sute de ori: de ce-ai plecat din casa ta?! Doar bărbatu-tău ţi-a zis cu limbă de moarte să nu ieşi niciodată din casă! Acum că tot te-ai dat în ţinere, ce ai cu oamnii ăia, că-ţi dau de toate?! Ai cameră frumoasă, linişte, televizor, apă caldă, mâncare bună, ce-ţi mai trebuie?! Ea, nu ştiu cum să spun - era nebună, dar nebună a fost din  tinereţe. Că ăia unde a lucrat pe la Timişoara toţi o ştiau de nebună. Bea, fuma şi-i plăceau bărbaţii. După ce i-a murit bărbatu a dus-o în sărăcie, dar când a ajuns în casa fratelui unde sunt de toate – a buiacit. Mânca mult, făcea ce vroia cu pensia şi tot nu era mulţumită. Tot timpul avea chef de ceartă şi nu-i plăcea când îi spuneai adevărul. I-am făcut mereu observaţii, iar ea se supăra şi nu mai venea un timp, după care îi trecea. Ştiu că toată lumea o făcea nebună. Nu ştiu ce naiba avea cu cimitirul, toată ziua era acolo. Mergea de dimineaţă, mai ales pe căldura aia infernală şi venea numai seara, ruptă de obosită şi beată. Era înnebunită după ţiganul ăla, groparul. Normal că ăla are 40 şi ceva de ani, iar ea mergea pe 77! Trăia cu el, beau şi fumau ca turcii. Când se-mbăta, cine mai ştie câţi o călăreau prin cimitir... ei îi plăcea... A fost la mine cu o săptămână înainte de a se spânzura. S-a plâns că o dor picioarele şi a spus că are de gând să meargă la dispensar. Părea deznădăjduită, iar eu i-am spus să-şi strângă bani şi să se ducă într-o staţiune să se trateze şi să-i iasă prostiile din cap, băutura, ţigările şi bărbaţii... Asta a fost ultima noastră întâlnire. Nu m-am dus la înmormântare pentru că mă dor picioarele, alunec şi e prea departe. Ce să zic, a fost o femeie nechibzuită, nebună din tinereţe!”
*                *                 *
Probabil că dacă am sta de vorbă cu toţi cei care au cunoscut-o pe Reghina –Ilonca n-am auzi niciun cuvânt bun. Famlia Şimon îi şterge înverşunată toate urmele şi bate bisericile şi mănăstirile să scape de duhul rău. Neamurile o vorbesc de rău, la fel toţi cei care au cunoscut-o. Din toată urâta întâmplare rămâne durerea unui suflet chinuit din copilărie, însingurat, ce a învăţat să urască totul şi să se bucure-răzbunător, prin vicii aduse până în pragul unei bătrâneţi ce putea fi liniştită şi senină dacă Reghina n-ar fi făcut-o dezastruoasă. A încercat, aparent să ţină pasul cu lumea – mergea la biserică cu sufletul greu, ieşea fără uşurare. O viaţă ce a frământat aluatul deşertăciunilor, un om care nu a găsit raţiunea iubirii de semeni, căutându-şi alinarea în rele care, iată – s-au întors, răzbunătoare. O moarte fără Dumnezeu, fără iertarea rudelor şi prietenilor, fără un rămas bun de obşte, fără alte flori decât acelea care-i îngheaţă acum pe mormânt.    

Sursa: Observator.info