Florica Păiuşan a rămas, în urma unui vaccin făcut în copilărie, cu un handicap fizic, dar acest lucru nu a împiedicat-o niciodată să meargă mai departe, dar mai ales să fie un sprijin pentru cei din jurul ei. Mereu cu zâmbetul pe buze îi ajută pe cei din jur, mereu impresionată de ce vede: „Mă încarcă... tot ceea ce văd... de multe ori sunt atât de impresionată, încât îmi vine să-i iau acasă, chiar dacă situaţia financiară nu îmi permite” În urma efectuării vaccinului antipoliomielitic, Florica Păiuşan a rămas de la vârsta de un an cu parapareză spastică, dar deşi a fost tristă că nu putea fi la fel de activă precum ceilalţi copiii de vârsta ei, nu a încetat niciodată să se comporte ca un om obişnuit, pentru că aşa cum singură spune trebuie făcută o diferenţă: „Nu există om normal... ci persoană sănătoasă sau persoană cu handicap sau nevoi speciale. Eu îmi doresc să fi fost om obişnuit, pentru că eu sunt sănătoasă” spune Florica despre situaţia ei. Viaţa, prin şocurile date, a făcut-o mai puternică, dornică să reuşească prin forţe proprii, dar „asta nu înseamnă că nu plâng în intimitatea casei mele” mărturiseşte ea, şi să lucreze ca şi un om obişnuit. „Nu am încetat niciodată să lucrez. Am muncit 20 de ani la Fabrica de Umbrele, am făcut tot felul de cursuri, iar acum sunt maseuză” spune zâmbind Florica Păiuşan. De mică a trecut cu brio peste greutăţile vieţii, chiar dacă aceasta a încercat să-i pună mai mereu piedici: „Provin dintr-o familie care nu a avut mari posibilităţi financiare, aşa că după întâmplarea cu vaccinul nu am făcut nici operaţie şi nu am avut nici posibilitatea de a face recuperare” spune cu durere în glas vicepreşedinta Asociaţiei Handicapaţilor Neuromotor din România, Filiala Arad. Deşi s-a aflat într-o situaţie delicată, iar părinţii au suferit alături de ea, a reuşit totuşi să le aducă zâmbetul pe buze, fiind mereu o elevă premiantă. Iar în ciuda handicapului fizic, nu s-a lăsat descurajată, nici nu şi-a plâns durerea în public. Mereu rezervată, calmă şi iubitoare, a încercat să se ajute singură, iar apoi să fie un sprijin pentru ceilalţi. Viaţa a continuat mereu să o pună la încercare. La doar 17 ani a rămas fără mamă, răpusă de o formă de cancer. A venit în Arad, la studii, doar cu o valiză: „Am venit fără nimic... doar cu o valiză”. A urmat cursurile profesionale la Şcoala Profesională Textilă, apoi a intrat în câmpul muncii, unde activează şi acum, neconsiderându-se o victimă, fiind mereu puterea exemplului. Aici, la Asociaţie, este mereu înconjurată de oameni care suferă, care în loc să-şi revină, regresează. Dar, aşa cum recunoaşte, este puternică, dar mai puţin norocoasă, şi a muncit pentru tot ce are: „Nu am avut parte de niciun fel de facilităţi. Am muncit 8 ore pe zi, la normă, am făcut ore suplimentare, la fel ca şi ceilalţi, iar de curând primesc o indemnizaţie de handicap, care se acordă în funcţie de grad”. 
„Am o grămadă de diplome... le-am înfoliat... îmi sunt foarte dragi”Deoarece a iubit mereu cartea, iar în copilărie situaţia financiară nu ia permis să continue şcoala, la maturitate şi-a terminat liceul şi a urmat chiar şi o şcoală postliceală, devenind tehnician electromecanic cu gestiune. A urmat şi o serie de cursuri, iar acum este maseuză. „Aş fi preferat să nu am nimic (loc de muncă, casă) şi să fi fost un om obişnuit... pentru că nu mi-ar fi fost ruşine să fac munca de jos, să muncesc oricât de mult ca să îmi fac tot ce am nevoie” mărturiseşte cu durere în glas Florica Păiuşan. Sub puterea pe care o afişează pentru ceilalţi, sub sfaturile ei de mamă şi sub dorinţa arzătoare de a-i ajuta pe cei din jurul ei, se ascunde o fire sensibilă, un om greu încercat de viaţă, călit şi dispus să meargă mereu mai departe: „Mereu i-am tratat pe cei din jurul meu aşa cum mi-aş fi dorit ca ei să se poarte cu mine”, iar acest lucru nu a rămas nerăsplătit, toată lumea iubind-o şi apreciind-o enorm. Pasiuni: plimbările şi mai nou, confecţionarea lumânărilorMereu dispusă să-şi depăşească limitele, Florica Păiuşan a învăţat întotdeauna să facă ceva nou. Deşi după 20 de ani de cusut în fabrică, îşi spunea că va renunţa la maşina electrică pe care o avea acasă, pasiunea e pasiune: „Mi-a rămas în sânge maşina de cusut şi cu mare drag fac orice pentru cine mă roagă”. De asemenea, îi fac mare plăcere plimbările, chiar dacă nu poate merge oriunde, după pofta inimii. Iar de curând, a descoperit o nouă pasiune, confecţionarea lumânărilor. Din mâinile ei ies lumânări deosebite, în forme variate şi culori plăcute: „Fac lumânări în cadrul unui proiect al Asociaţiei, „Nu suntem invizibili”. La început habar nu aveam cum să le fac, dar acum am prins foarte mare drag, ies aşa cum îmi doresc” mai spune zâmbind Florica Păiuşan. Iar din pasiunea şi munca ei nu vrea un câştig personal, pe primul loc fiind cei din Asociaţie. „Nu fac niciodată promisiuni fără acoperire şi niciodată nu spun nu”, încheie aceasta, fericită, deşi viaţa nu a fost prea darnică cu ea, că reuşit să demonstreze că se poate, numai dacă îţi doreşti cu adevărat.

Sursa: Observator.info