Cercetând comparativ „istoriile” Aradului, care de-a lungul timpului au fost mereu „povestite” şi repovestite cu nuanţele epocilor la care s-au raportat şi în funcţie de succesiunea puterilor teritorial - administrative, economico - social şi cultural - spirituale cărora Aradul a fost „arondat” în vălmăşagul vremurilor, există o sumă de constante edificatoare care nu pot fi mistificate în planul unei multiculturalităţi vii, active, în care s-a născut şi cimentat spiritul arădean, ca un probator „tolerant, poliglot şi civilizat”, ca să-l cităm pe omul de cultură Horia Medeleanu. În planul acesta al constantelor, printre multe altele, ca o „nişă” culturală (şi culturalizatoare) incontestabilă se numără şi Teatrul din Arad, cu o istorie interesantă şi semnificativă pe care a prezentat-o în două volume distincte istoricul, jurnalistul şi criticul teatral Lizica Mihuţ, o personalitate inconfundabilă a spaţiului academic, universitar arădean. După cum se cunoaşte, este vorba de volumele „Transilvania şi Teatrul arădean până la Marea Unire” (2005) şi „Mişcarea Teatrală arădeană după înfăptuirea Marii Uniri” (2009), ambele apărute în Editura Academiei Române.Însemnările de faţă sunt inspirate îndeosebi după lectura celui de al doilea volum, pe care l-am amintit mai sus. Subliniez de la început că asemenea primului volum, cel de al doilea încearcă o prezentare (şi sintetizare) ingenioasă a istoriei teatrului arădean, dar care, de data aceasta, îmbină specificitatea cercetării academice, universitare cu cea a criticului dramatic la care se adaugă jurnalismul cultural (respectiv - jurnalistul teatral). În centrul acestei „triade” intelectuale, în opinia mea, se află jurnalistul analizei şi exprimării frumoase (vezi cronicile teatrale şi interviurile pe care autoarea le-a publicat de-a lungul anilor). Astfel, în jurul jurnalistului cultural, se rotesc, pe două orbite complementare, mai întâi omul universitar, cu o cultură de specialitate (care este impresionantă) şi pe cea de-a doua orbită, cercetătorul ştiinţific, care despuiază (şi prezintă) cu multă migală, aproape sisifică, colecţiile publicaţiilor şi revistelor locale şi centrale în care au apărut analize (ori consemnări) legate de activitatea Teatrului din Arad. Evident, pentru că am ajuns la acest punct, în ceea ce priveşte selectarea informaţiei teatrale intervine gustul şi probitatea cercetătorului. Doamna Lizica Mihuţ selectează (şi menţionează) cronicile dramatice, analizele şi interviurile din presă pe care le consideră bine-venite în demersul istorico-teatral, în mod deosebit cele proprii, pe care le-a publicat de-a lungul anilor. Ceea ce i se reproşează de către confraţii locali – şi ei cronicari dramatici – este absenţa lor din carte, ori citarea doar a numărului de ziar în care au analizat un anumit spectacol, fără a fi menţionat şi autorul. Am înţeles raţionamentul doamnei Lizica Mihuţ, este vorba de o concentrare a bogatului material bibliografic, care, în caz contrar, ar fi dus poate chiar la 2000 de pagini. În forma actuală volumul are 972 de pagini, care înseamnă o muncă extraordinar de mare!Am făcut sublinierile de mai sus ca un practicant al scrierii (şi publicării) unor cărţi de istorie recentă, aflate la frontiera dintre jurnalism şi cercetare (şase cărţi despre Revoluţia Română din Decembrie 1989 de la Arad), deci ca un jurnalist care înţelege (şi aprobă) demersul extraordinar de greu al doamnei Lizica Mihuţ. Personal detest acele opinii care din motive aleatorii, fără nici o bază corectă, repudiază raportul jurnalist-cercetător că ar fi inadecvat şi facil. Amintesc doar că reputaţii teoreticieni francezi Michael Palmer şi Denis Ruellan ocupându-se de raportul dintre jurnalism şi cercetarea ştiinţifică vorbesc de un fals conflict de interese. Mediile ştiinţifice (în special cele conservatoare), moştenitoare ale unui trecut greu, de neîncredere şi conflicte între oamenii presei şi oamenii de ştiinţă, manifestă şi astăzi (în unele universităţi) câteva nelinişti când elaborează problematici vizând o mai bună înţelegere a stării de frontieră (vecinătate) între cercetare şi jurnalism!După opinia noastră, nu există nici un motiv legitim de a interzice o interogaţie privind relaţiile dintre cercetare şi jurnalism. „Ambele au evoluat constant – susţin teoreticienii pe care i-am evocat mai sus – ca obiect, ca metode, ca ambiţii finale şi aceste modificări s-au realizat în funcţie de evoluţii şi mediul intelectual şi social, lăsând să apară puncte de convergenţă între ele!” „Podurile” dintre universitari, jurnalişti şi cercetători, nu au fost niciodată minate, distruse, tăiate, iar cei care încearcă să o facă astăzi nu au nici o şansă de izbândă. În acest cadru (teoretic) referindu-ne la cel de al doilea volum  dedicat de doamna Lizica Mihuţ istoriei mişcării teatrale arădene, amintim că el îmbină în mod benefic, ingenios, forme publicistice diverse, precum anchete teatrale, interviuri cu regizori şi actori, analize ale dramaturgiei şi spectacolului teatral (cronicile dramatice pe care le-a publicat), până la mărturii – în stil jurnalistic elevat – legate de arta regizorală, de arta interpretativă, scenografică, ori de proiecte, împliniri şi neîmpliniri directoriale!  Considerăm că doamna Lizica Mihuţ, prin cele două volume dedicate istoriei Teatrului arădean, a oferit cadou Aradului două tomuri monumentale de istorie şi cultură teatrală locală şi transilvăneană, pentru care arădenii trebuie să-i mulţumească fără nici o reţinere, fără nici un echivoc. Cei care cârtesc împotriva acestor două cărţi îşi arată neputinţa de a înţelege ce înseamnă să munceşti patru decenii la un proiect editorial care devine parte integrantă a fiinţei culturii unui important oraş de pe frontiera de vest a Transilvaniei şi României. În oricare alt oraş al ţării (fie din Transilvania, fie de peste Munţii Carpaţi) o asemenea cercetare istorico-jurnalistiocă dedicată Teatrului local, ar fi devenit un brand hipermediatizat. În ceea ce mă priveşte – ca jurnalist  care fac şi cercetare ştiinţifică încă din 1962, când eram student în anul doi la Filologia din Cluj – nu mă interesează răfuieli de ordin personal, care nu îşi au locul între cei mai de seamă intelectuali ai Aradului. Personal sunt solidar cu toţi oamenii de seamă ai Aradului, cu toţii cei care  trudesc cu râvnă pentru cultura locală, pentru istoria şi ştiinţa arădeană, indiferent de domeniul de activitate,  de „nişa” în care activează, cu toţii trebuie să trecem peste orgolii facile, trecătoare şi să ne recunoaştem unii altora valoarea, prin  care dăm perenitate şi strălucire Aradului! 

Sursa: Observator.info