Deşi m-am reîntors de ore bune din documentare, mirosul de dejecţii, putori vechi şi noi, duhori în putrezire persistă în nări ca o boală care se ia şi nu se mai lasă de tine. Putori irespirabile care odată pătrunse în plămâni te sâcâie ore întregi  sau cel puţin atât timp cât scrii despre ele, impregnat fiind de mizeriile umede ce dospesc în cele 36 de încăperi ale fostei clădiri a institutului de cercetări pedologice – înfiinţat prin 1971. Asta am aflat de la baci Andrei, omul care s-a ocupat de curăţenia şi paza acestui loc atât pe timpul funcţionării centrului, cât şi după aceea. Toată râvna omului s-a stins pe măsură ce valuri-valuri de boschetari au luat cu asalt casa devenită o cazemată a cazurilor sociale, dezlănţuindu-şi tragedia vieţii de zi cu zi.
Poate sună aiurea, dar când m-am aşezat la scris m-am spălat pe mâini obsedant, ba m-am şi dezinfectat. Eu m-am spălat de mizeria şi microbii prin care am trecut, dar primăria se spală zilnic ca Pilat din Pont – conştientă de nevinovăţia nefericiţilor ce putrezesc în această ruină. Dacă în anii trecuţi clădirea decojită de tencuială îşi căsca geamurile sparte înspre trecători, acum totul este aproape acoperit de vegetaţie înaltă şi rezistentă la rupt. O pădure sălbatică a crescut în anii ce au urmat mutării centrului pedologic ce ţine de ministerul agriculturii şi direcţia agricolă locală. Ultima dată imobilul aparţinea de APIA. Cică aici va fi un sediu modern în domeniu. Aiurea. Nu vedeţi ce e de fapt?! Intru prin spate şi dau de baci Andrei, aşa cum se recomandă. „Of, domniţă, da’ ce mai vreţi să faceţi aici?! Că toată lumea vine, se uită, face poze, filme şi pleacă şi nu se rezolvă nimic! Eu am lucrat aici ca îngrijitor şi apoi – după ce s-au mutat, ani de-a rândul am avut grijă – atât cât am putut (şi fără bani) – ca boschetarii să nu distrugă tot. Au venit însă din ce în ce mai mulţi şi nu le-am mai putut ţine piept - că m-au ameninţat că se ocupă de mine, înţelegeţi – şi mai îmi şi dau foc la garaj! Ştie şi primaru’ Falcă problema, că doar a fost aici! Nimeni nu face nimic, asta e - iar noi, locatarii din preajmă suntem terminaţi din cauza gălăgiei, mizeriei şi pericolelor care ne pasc din cauza vagabonzilor fără căpătâi care şi-au stabilit aici sediul central!” Când nu a mai putut răbda, baci Andrei a făcut un gard care să despartă spaţiul clădirii de blocul de vizavi. A prins şi uşa dinspre intrarea laterală în şuruburi. Problema e veche, de ani şi ani... Cum încă nu există interese pentru zonă şi nici bani, casa groazei putrezeşte vieţi umede şi scurse prin cotloane prăbuşite de ziduri, umplute cu cârpe şi resturi de civilizaţie... Şi acum nu mai am nicio reţinere; păşesc pe partea cealaltă, cumva în vârful picioarelor - aşa cum mi-a indicat baci Andrei – „ca să nu cumva să produceţi vreo vibraţie pentru că zilnic se prăbuşesc bucăţi de tavan, pereţi, uşi, spărturi de geamuri, trepte, coarne”.Când tata o decedează pe mama...În curtea interioară, pădurea deasă e acoperită cu un covor de gunoaie. Mormare de mizerii. Pute la greu a dejecţii umane. Pământul e ud, zidurile umede put, strepezindu-şi cărămizile palide ivite de sub tencuieli moarte, căzute. Hrubă peste hrubă, putori, mormane de gunoaie întunecate. Duhneşte a spirit învins, agonic, a umanitate resemnată înspre adâncimile găunoase ale vieţii ce se scurge zi de zi, putredă şi murdară, infectând copilării şi tinereţi. Totul e prăbuşit, distrus, ars, omorât. Două cărămizi groase tip şamotă arată că aici s-a făcut foc şi s-a gătit. Urc trepetele unse, şi vreau să o cotesc la stânga. În urma mea se aud paşi  şi o respiraţie sacadată. Mă întorc. Dau faţă în faţă cu un tânăr rrom cărând o biţiglă. Brunet, cu faţa galbenă, ochii lucind a furtună. Fekete Stelian (30 ani) din Şiria. „Nu-s a nimănui. Tata a decedat-o pe mama pentru gelozie. A mers la puşcărie şi a ieşit de vreo 6 ani. Nu am pe nimeni şi nici unde să stau. E lumea rea, noi n-avem loc. Stau aici de vreo trei ani. Ştiu că mai vine poliţia şi-i mai scoate pe boschetari afară; şi pe noi ne-a scos, dar n-am plecat. Unde să mai mergem?! Nimeni nu ne bagă în seamă la primărie, niciunde în lume - parcă nu suntem trecuţi la oameni, zău!”Mai găsesc suflete. Pe Rostaş Luminiţa (23 ani) din Cluj şi fetiţa ei, Feketele Aurelia de trei ani jumate. Tatăl e la ţevi, fratele ăstuia cu care tocmai am vorbit. Lumi e gravidă în 4 luni. „Nu poţi să naşti aici la iarnă, în decembrie”, zic. „E, mai mergem, mai venim, se poate orice. Îs şi eu săracă şi învăţată cu greu’! La primărie nu mi-a dat socialu’ şi banii pentru fată, deşi am adus acte de la Cluj. Mâncăm după fier vechi - cât se mai poate. Cât nu, ce-o vrea Dumnezău...” Lângă cele două, o bruneţică despre care credeam că e băiat. E Căciulă Rebeca Corina (14 ani) fugită de acasă din Curtici. „Mama a murit, iar tata bea şi a adus pe una în casă. Mai am două surori mai mari, măritate! Nu ştie nimeni că am fugit de acasă de-o lună! Tata habar n-are!”Intru în „camera” în care Stelică aranjează haine mai bune într-o valiză. Restul e întuneric, o zugrăveală nemaivăzută cu pătrate şi boarfe din plin. O sobă ruginită, canadiană şi trei paturi. „Aţi terminat cu pozele alea?! Că m-am săturat!” - zice cu jumătate de gură Stelică. Ies. Fetele nu mai sunt. S-au ascuns în pod de unde se aud şuşoteli. Afară e soare orbitor. Pute din nou. Ies pe lângă pădurea sălbatică. Clădirea seamănă cu o salcie plouată. Locatarii - foşti, actuali sau viitori, precum Ana lui Manole - zidiţi de vii, aici şi afară. În lumea civilizată.

Sursa: Observator.info