Ceea ce pentru toţi este deja o certitudine îngrijorătoare - pentru instituţiile care ar trebui să cunoască totul despre categoria oamenilor străzii, respectiv, boschetarii - problema a rămas definitiv în ceaţă. De aceea deschidem acest subiect înspre cetăţeni - ce (ne) pot spune ei despre oamenii fără căpătâi care se învârt în oraşul nostru. În mod sigur că vom primi – aşa cum am mai primit – informaţii despre nefericiţii care colcăie (in)vizibil pe străzile, bulevardele oraşului sau chiar pe lângă noi. Sunt şi ei oameni - dar ai nimănui şi ceea ce este foarte grav – deloc ai societăţii care nu numai că i-a marginalizat dar i-a scos cu totul în afara legii de convieţuire umană şi socială.
Boschetari – categorie de suboameni. Fără identitate. Fără memorie. Amintiri puţine, urâte, groteşti despre clipa în care au hotărât sau au fost forţaţi să plece de acasă. Sau poate nici măcar de acasă ci dintr-un  centru de plasament. Dacă înainte de revoluţie subspecia era aproape necunoscută, după 1989 rândul subţire şi incert al oamenilor rătăcitori a început să se îngroaşe vizibil. Astăzi, dramatic. Deja sunt o populaţie chiar dacă risipită pe sub ţevile oraşului, prin gropi, canale, colibe de carton, blocuri în construcţie părăsite, clădiri dezafectate, ruine, vagone de tren ruginite prin triaj sau depou, prin spaţiile demolate ale fostelor fabrici, resturi de clădiri furnizoare de cărămizi şi fier vechi, spaţii pustii răscolite cu mâinile goale sau beţe cu cârlig – cantoane părăsite, garaje sparte, liziere sau orice alt loc care poate oferi un adăpost. Iarna, neapărat la ţevi. Dacă nu – se face focul. Nu contează că e vreun bloc în construcţie şi că locatarii din preajmă au alertat de nenumărate ori pompierii. Toate spaţiile boschetăreşti put la fel, adunând ca unică avere tone de boarfe, cauciucuri şi alte resturi din care focul iese greu, mocnit şi puturos. Aici, la lumina lui – vezi feţe murdare şi unse, pleoape lăsate şi priviri pierdute în ceaţa existenţială. Ei nu ştiu exact dacă trăiesc sau nu. Sunt fantome umblătoare, târându-şi zdrenţele zilelor pe alei de parc, străzi şi bulevarde asfaltate, încercând o intrare nefericită în lume. O fată-boschetar voia odată să intre într-o toaletă a unui hotel. Picioarele pe care le-a luat şi înjurăturile au făcut-o să iasă împleticindu-se. Şi-a dat drumul în stradă, iar paşii uzi şi-au lăsat amprenta pe toată linia acelei străzi...
Ce să ştim despre boschetari?!Cum să nu fii revoltat şi cum să nu te doară atunci când vrei să ştii ce se întâmplă cu această categorie a morţii umblătoare - a oamenilor plini de păduchi, boli şi infecţii, a copiilor vagabonzi, hoţi, beţivi şi drogaţi – deja îngroşând rândul infractorilor?! Iată, în urmă cu două săptămâni a fost ucis un om de către un boschetar de prin zona Gării CFR. Prea mult drog, foame, disperare, minte înceţoşată?!Nu e firesc să ştim, totuşi – care este situaţia boschetarilor în Arad?! Ba da, pentru că ei sunt o boală (in)curabilă a societăţii care trebuie tratată, nicidecum marginalizată şi ignorată. E o problemă în primul rând de ordin umanitar!Să revenim. Iau legătura cu Poliţia Comunitară dar primesc un răspuns politicos, scurt, defensiv în scuzele intuite. „Purtătorul de cuvânt este în concendiu. El v-ar fi putut oferi mai multe amănunte, dar aşa, noi nu ştim ce să spunem. Nu avem vreo statistică în acest sens.” Gata, că nici nu merită mai mult discuţia, nu?!Altă discuţie puţin mai lungă – la Inspectoratul judeţean de Poliţie Arad. Aici am găsit purtătorul de cuvânt care îl înlocuieşte pe cel oficial plecat în concediu. Ovidiu Liber e oarecum iritat: „nu există nicio statistică privind boschetarii sau oamenii străzii. Sunt luaţi în evidenţa poliţiei – pentru că nu toţi sunt din Arad. Restul sunt  trimişi la reşedinţa de domiciliu. Legislaţia este de vină pentru situaţia în care se află.”Gata şi aici. În rest, unde să mai suni?! Inutil să subliniez că boschetarii nu au identitate; NU VOR să ştie cum îi cheamă, cum se numesc părinţii care – invariabil - sunt morţi; fraţi nu au şi niciun fel de rude. Nu ştiu de unde vin, câţi ani au şi restul. Nu ştiu nimic. Mereu li foame, sete şi frig. Îi găseşti în fiecare cartier. Femeile nasc. E o categorie sinucigaşă care trăieşte şi se înmulţeşte printre noi. Există în acea non-existenţă marginalizată şi total ignorată de noi. În Arad nu există nicio statistică, niciun raport oficial privind situaţia boschetarilor, un plan de reabilitare a acestei pături sociale târâtoare. Ar fi o mândrie să putem noi, presa – oferi o statistică exactă a copiilor, tinerilor şi adulţilor boschetari, locaţiile în care îşi săvârşesc puţinele zile. Bolile şi drogurile. Un cuvânt, două despre o amintire de familie. Poate penitenciarele pot spune (tot) mai multe. Noi, instituţiile şi legea, nu. (F.R.Gh.)

Sursa: Observator.info