Noul ministru de finanţe a declarat că va executa silit şi firma soţiei sale, dacă aceasta are datorii la stat. Şi are. Potrivit presei centrale, de patru miliarde de lei vechi. Dar datoria este chiar mai puţin relevantă decât această ambiguitate cultivată de către politicienii noştri. Adică firma soţiei ministrului nu este şi a ministrului?! Sau firma soţiei primarului nu este şi a primarului?! Sau casa, terenul soţiei nu este şi casa, terenul lor comun?!  Nu ştiu cum este în familiile de politicieni, dar la noi acasă, la vecini, la toţi oamenii simpli pe care îi cunosc, nu există o separare atât de radicală. Ce-i al meu e şi al tău, ce-i al tău e şi al meu - este principiul firesc după care funcţionăm. Îmi este greu de crezut că soţia politicianului ministru sau primar, proprietara de firmă, cum ar veni, merge singură în concedii de lux din banii câştigaţi, sau că în timp ce soţul ei bugetar molfăie pâine cu unsoare, dânsa comandă delicatese doar pentru ea, de vreme ce firma care a produs câştigul este doar al ei, sau că doamna se îmbracă în toalete alese iar soţul umblă cârpit între picioare, fiindcă el nu are nicio legătură cu afacerile soţiei... Eu, şi probabil mulţi dintre Dumneavoastră sunt în asentimentul meu, nu aş considera blamabil sau ruşinos, nu aş încerca să ascund că am o firmă sau două, sau nouă. Iată, de pildă, Adrian Videanu nu se ascunde după fusta soţiei, şi-a asumat succesul în afaceri şi faptul că are bani pentru că este deştept. Nu şi-a ascuns afacerile nici cât timp era ministru, nici atunci când se făceau speculaţii referitoare la ele. Mi s-a părut mult mai onorabil decât să fi încercat să ne servească poveşti de prostit proştii…Pe de altă parte, dacă politicienii încearcă o disociere între afacerile familiei şi persoana lor, asta poate duce cu gândul la faptul că au ceva de ascuns (că se ruşinează, nici măcar prin absurd nu am putea presupune!). Poate se tem că opinia publică s-ar putea întreba, la un moment dat, în ce măsura policianul respectiv şi-a favorizat firma din funcţia publică la care a avut acces; sau ar scormoni penibilii de jurnalişti să vadă de câte contracte a beneficiat firma prin atribuiri directe, fără licitaţie; sau, şi mai grav, ar căuta printre clienţii ei, să vadă proporţia dintre clienţii bugetari şi cei privaţi. Aşa, că societatea comercială nu este a politicianului, ci a soţiei sale, se acreditează ideea că este un jucător oarecare pe piaţa economiei naţionale, fără niciun fel de avantaje. Există suficienţi alegători firavi în gândire care chiar cred asta.  Dreptul familiei spune clar că orice bun dobândit în timpul căsniciei este bun comun. De altfel, în caz de divorţ ele se partajează. Atunci de ce politicienii ne consideră naivi şi ne îmbată cu apă rece?! Explicaţiile lor ridicole demonstrează că nu prea pun preţ pe intelectul celor cărora li se adresează.

Sursa: Observator.info