Victor Irimescu, de la primul pupitru al violinei a doua în orchestra instituţiei şi totodată scretar  muzical, făcea în 1956 un „Scurt istoric al muzicii instrumentale în oraşul Arad”, în programul de sală al turneului oficial din 19 septembrie - 7 octombrie, în 15 oraşe, între care şi capitala ţării. Acel text va sta la baza Caietului festiv din 1958, când se implineau 10 ani de la etatizarea Filarmonicii.
....”Aradul poate fi socotit un oraş de tradiţie (indeosebi a muzicii instrumentale). In adevăr, înainte chiar ca Budapesta să aibă o instituţie asemănăoare, Aradul îşi vedea întemeiată o serioasă şcoală de muzică, întitulată: „Conservatorium der Geselschaft der Musikfreunde”, şcoală ce va instrui multe elemente pe terenul muzicii culte.
E de presupus că Aradul avea în acel timp o pătură cultivată şi iubitoare de muzică.....Faptul că Franz Liszt a concertat şi a întârziat mai mult la Arad, în 1840, arată că în acest oraş exista un climat superior de înţelegere a muzicii.....
Înfiinţarea societăţii culturale „Kölcsey” a dus.....la o activitate permanentă de concerte date de orchestra de coarde a societăţii şi de concerte simfonice, mai rare, cu suflători împrumutaţi de la muzicile militare.
 Printre altele, Aradul a cunoscut executarea „Reqiem-ului” de Mozart .
 În 1890 se înfiinţează Societatea „Filarmonia”, grupând 50-60 de orchestranţi, în majoritate intelectuali amatori de muzică şi un mănunchi de profesionişti.
Anul  1890 s-a înscris în cronica culturală arădeană ca unul deosebit de important (sublinia Antoniu Gaug în „Contribuţii la istoricul vieţii muzicale a municipiului Arad” – 1975).
În 6 octombrie a acelui an, orchestra şi corul Asociaţiei Kölcsey au reuşit să prezinte unui numeros public Recviem-ul lui Wolfgang Amadeus Mozart.
 De această dată se hotăreşte înfiinţarea unei asociaţii muzicale. Sedinţa de constituire a avut loc la 23 noiembrie 1890, cu ocazia căreia s-au înscris 94 de membri activi şi 320 de membri susţinători, cifre mărite ulterior la 115, respectiv 453. Cei prezenţi la acest important act, au consemnat cu mândrie şi ora deciziei, 16. Aprobarea Ministerului de Interne de la Budapesta a venit în 10 iunie 1891, act confirmat de Ministerul Cultelor şi Artelor de la Bucureşti în 1924.
 „De-a lungul anilor ce au urmat, concertele simfonice s-au succedat în general regulat, cu toate că societatea avea de luptat cu serioase greutăţi materiale.
O sumă de buni dirijori au ocupat pe rând pupitrul dirijoral al orchestri: Höszly Jakab, Hulka Ödön, Unger Mauriciu, PaczellerJakab (autor al cunoscutului vals „Amintiri de la Băile Herculane”), Alex. Zellner.
Un mare susţinător şi animator al vieţii filarmonice şi în genere al activităţii de muzică instrumentală în Arad, timp de un sfert de veac, a fost dirijorul şi violonistul Mauriciu Unger. Originar din Viena, după ce a înfiinţat Filarmonica din Atena, cu a cărei orchestră a concertat în unele oraşe din Europa, Unger s-a stabilit la Arad, oraş în care a murit în 1925.
În afară de activitatea lui didactică şi dirijorală, împreună cu Frigyes Sperber (violă), Joseph Mutermüller (cello) şi Joseph Pianezze, mai întâi şi mai târziu cu Kalmann Leitner, a fondat „Cvartetul de coarde arădean” cu o notorie activitate concertistică”.
Filarmonia şi-a sărbătorit cei 10 ani de existenţă în  1900  cu un program bogat, cuprinzând lucrări de Ceaikovski, Mendelssohn şi Goldmark.
„În 1915 „Filarmonica” din Arad îşi serba jubileul de 25 de ani de activitate. După o întrerupere pricinuită de izbucnirea războiului mondial din 1914, activitatea societăţii continuă din toamna lui 1915 până în 1934, cu dirijorii Alex. Zellner, Paul Gellert, Mauriciu Unger şi Ludwig Shuk. E de relevat participarea concertistică în activitatea Filarmonicii, timp de mai mulţi ani (1928, 1936), a violonistului Emil Telmanyi, originar din Arad, ajuns mai târziu artist de reputaţie europeană, de asemeni, a pianistului Ed. Kileny”(1924).....”
Dacă timp de decenii manifestările muzicale ale Asociatiei Prietenii muzicii, ale Conservatorului sau ale formaţiilor Asociaţiei Culturale „Kőlcsey” se desfăşurau în principal în sala hotelului „Crucea Alb㔺i în cea numită Krispin de pe str. Eminescu (azi, sală de sport).Inaugurarea Palatului Cultural din 1913 s-a facut cu muzică de Beethoven (Inaugurarea casei), Schubert si Goldmark,  înlesnind în continuare  actiunea de culturalizare a arădenilor.
 În 1927, comemorarea unui veac de la moartea lui Beethoven, s-a făcut cu „Simfonia a IX-a”, Filarmonica având pe scena 75 de instrumentişti, corul „Gutenberg”, solişti, în frunte cu şeful de orchestră dr. Walter Cornelius.
Nici bicentenarul naşterii lui Haydn nu a fost neglijat (1932). În 10 aprilie 1946, programului de sală ce anunţa muzica lui Beethoven, Weber (Concert pentru clarinet), A. Bena şi arii de Catalani, Ponchielli, Ceaikovski, Masscagni, i s-a ataşat lista celor 69 de membri ai orchestrei, între care găsim numele unor foşti elevi ai conservatorului local.
Într-un  raport al directorului Palatului Cultural către Primărie (1947) , Filarmonica figura cu o orchestrtă de 37 intrumentişti şi un cor bărbătesc de 30 de persoane.
Aşadar, ca şi în 1834,când la Arad se năştea Conservatorul, noi eram între primii şase din Europa în această privinţă, şi în 1890 când lua fiinţă Filarmonica locală, noi eram în fruntea Europei şi a lumii culturale. Urma ca abia după 1 an să se infiinţeze orchestra din „Carnegie Hall” din New York,  după un deceniu cea din Philadelphia, iar după 13 ani (1903), ca orchestra Palatului imperial din Petersburg (ce avusese în frunte pe Balakirev şi Rimski Korsakov), să primească îngăduinţa de a concerta în public, devenind astfel institutie publica. În acelaşi an de început de veac avea sa apară şi orchestra din Bournemouth (Anglia), unde şi-a încheiat cariera Constantin Silvestri.
După cum scrie Antoniu Gaug în lucrarea sa, „Întâia „stagiune” a avut rezultate surprinzător de bune. În cor, pe lângă membrii din Arad, activau mulţi iubitori de muzică din suburbia Aradul-Nou (Neuarad), care, alături de  ceilalţi membri ai Societăţii, dovedeau o conţiincioasă participare la toate repetiţiile.
Astfel, între 31 octombrie 1890 şi 30 aprilie 1891, s-au ţinut 26 de repetiţii de cor, 18 de orchestră şi 12 repetiţii împreună. Din realizările băneşti s-au putut procura instrumente muzicale noi...
În anul înfiinţării, 1890, formaţiile ce urmau să devină Filarmonica, au abordat diverse lucrări, începând  chiar cu 4 ianuarie, ale unor compozitori ajunşi la ora aceasta mai puţin sau deloc cunoscuţi (Reinhold, Beliczay, Fuchs, Goldmark), dar şi Bach, Mozart, Beethoven, Ceaikovski. Această înşiruire va atinge cifra de 100 (de autori) pînă în 1916, cînd se va fi publicat prima monografie a Societăţii Filarmonice (semnată dr. Jozsef Wagner), ne mai amintind de ceea ce s-a adăugat odată cu scurgerea altor mulţi ani.
Mozart a fost atunci prezent cu Simfonia ţărănească în 8 martie şi cu „Recviemul” în 6 octombrie, a cărui reuşită a şi declanşat complexele acţiuni de înfiinţare a Filarmonicii ca instituţie de sine stătătoare.

În concertul aniversar de săptămâna trecută al Filarmonicii, au fost reluate trei lucrări executate în concertele din 1890, anul înfiinţării instituţiei:Uvertura „Coriolan” de Beethoven (6 mai), „Concertul pentru pian nr. 5 de Beethoven” – (solist dr. Bela Szallay) şi „Serenada op.48” pentru orchestră de P.I.Ceaiokovski (26 aprilie 1890).
Avându-l în frunte pe dirijorul Dorin Frandeş, actuala orchestră a creionat drama sufletească a lui Coriolan, subiect care l-a captivat pe Beethoven în uvertura creată în 1807, captând atenţia unei săli mai pline ca de obicei.
Sorin Dogariu, solist al Filarmonicii arădene şi profesor asociat al Universităţii de Vest din Timişoara, având la activ sute de concerte şi recitaluri, ca şi în registrări pe CD-uri (Ceaikovski, Poulenc, Bernstein, Piazzola), a demonstrat că „Imperialul” pentru pian şi orchestră al lui Beethoven îi este foarte apropiat sufleteşte, reuşind să cucerească pe cei prezenţi cu un discurs plin de trăiri înfrăţite cu cele ale orchestrei lui Dorin Frandeş, relevînd energii luminoase şi triumful sărbătorersc din final.
Alipirea „Serenadei pentru coarde în Do major op. 48” de Piotr Ilici Ceaikovski celor de mai înainte, a adus varietate programului. Orchestra arădeană a reuşit să evidenţieze spectrul bogat de lumini al soarelui Italiei, ţară pe care compozitorul rus o vizitase în 1880, inspirîndu-l în mai multe creaţii ale perioadei respective. Această varietate de trăiri şi stări ale Serenadei e dovedită şi de faptul că în anii 30 ai veacului trecut această muzică a fost adoptată de creatorii de balet, deşi nu fusese concepută în acest scop.
Subliniem un mic amănunt: „Serenada op. 48” a fost cîntată la Arad cînd Ceaikovski încă mai trăia.
La împlinirea celor 120 de ani de existenţă a Filarmonicii, s-ar cuveni să se organizeze o sesiune de comunicării ştiinţifice, pentru a umple acele goluri în cunoaşterea trecutului instituţiei şi a vieţii muzicale arădene, care a fost surprinzător de bogată, goluri amintite încă în 1956 de Victor Irimescu, cel pe care l-am citat la început.

Sursa: Observator.info