Național Cultura Religie Stire

Aspazia Oțel Petrescu. Niciodată nu ar fi suficient a o aduce în amintire, de am vrea s-o avem ca pildă de viețuire

23.01.2020 ⋅ 0 comentarii

Despre unii semeni, la plecarea din vremelnica viață pământească cu greu poți spune ”a murit”. Ar părea, poate, prea dur, nedrept, privindu-le faptele și viața. Și tocmai de aceea, din 2018, ziua de 23 ianuarie avea să ne rămână în amintire ca ziua în care Aspazia Oțel Petrescu s-a mutat la cele veșnice. Așadar, după 94 ani, dintre care 14 petrecuți în temniţă, Aspazia Oţel Petrescu se muta, chiar în zorii Anului Centenar, la cele veşnice. 

De ce vorbim astăzi despre ea? Pentru că la soroace e bine a-i avea în pomenire, dar și pentru că ieri, astăzi, mâine, niciodată nu ar fi suficient a o aduce în amintire, ca vrednică pildă, de am vrea s-o avem, ca viețuire. 

Multe ar fi cele de amintit despre anii de detenție și cei ce au urmat, însă, astăzi, la doi ani de la înveșnicirea ei, ne-am oprit asupra unui episod de pe ”Calea rugăciunii” aleasă ca formă de supraviețuire în cei 14 ani de detenție în închisorile comuniste. 

Într-un interviu acordat emisiunii ”Pelerini către lumină”, Aspazia Oțel Petrescu a mărturisit un episod pe cât de emoționant, pe atât de cutremurător. 

”Rugăciunea mi-a salvat viaţa”

Fiind la conducerea atelierului de cusături românești, la un moment dat a primit o comandă de 300 de costume pentru Armată, care ar fi trebuit să fie terminată din primăvară până în 14 decembrie. Deși se lucra zi-lumină, cu greu se înainta, iar norma era tot mai greu de realizat la lumina slabă ce venea de la sondele din apropierea penitenciarului. S-a îmbolnăvit de tuberculoză, a făcut febră, dar nu a luat în seamă. Anunțând că este posibil să nu se termine la timp comanda, este amenințată că va fi încadrată la sabotaj, pentru că ”nu te joci cu armata!”, însă chiar și așa refuză să spună celorlalte camarade tocmai pentru a nu le obliga să lucreze în plus. 

”O să mă bage la sabotaj şi o să-mi prelungească detenţia. Pe lângă anii de detenţie pe care îi am, ce mai contează dacă îmi mai dau ceva?”, și-a zis ea. 

Însă fetele au aflat de la directoarea de producţie, așa că luau din ateliere benzile, mergeau cu ele în dormitor şi lucrau toată noaptea pe paturile de la etaj lângă lumină şi, astfel, pe 14 decembrie comanda a fost gata. 

Pe 9 decembrie era ziua ei, dar cum ajungea să lucreze și  câte 16 ore pe zi, nu prea se întâlnea cu ele. Însă, după cum a mărturisit: ”din când în când, participam la rugăciunile comune. După acatist, se făceau rugăciuni speciale pentru oamenii care aveau probleme deosebite. Şi le auzeam cum spuneau: ”Dăi, Doamne, sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”. Şi ziceam şi eu: ”Dă-i, Doamne, sănătate, ajut-o şi elibereaz-o!”, fără să ştiu că pentru mine se făcea această rugăciune!”.

Avea să afle, însă, chiar de ziua ei pentru cine și mai ales de ce era făcută rugăciunea. 

”Pe măsuţă era faimosul tort făcut din pâine uscată, adunată cu lunile, şi însiropat cu siropuri luate de la cabinetul medical sau cu marmeladă luată de la fetele care aveau regim TBC. Lângă tortuleţ era o cărticică brodată de mână – „Buchet spiritual”. Filele erau din pânză, iar literele erau scrise cu aţă şi se specifica câte rugăciuni s-a... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății

Pentru articolul complet și alte comentarii
vizitați Glasul Cetății