Stire

Interviu. CORALIA COTORACI - Mamă, Medic și Rector al Universității de Vest ”Vasile Goldiș” din Arad

22.05.2020 ⋅ 0 comentarii

Că pandemia de coronavirus a dat infinit de multe lucruri peste cap, nu mai este niciun secret pentru nimeni și fiecare dintre noi am putea, cu siguranță, umple pagini întregi cu emoții, griji, doruri care să oglindească modul în care toată această perioadă și-a pus amprenta asupra noastră. 

Cum nici noi n-am fost scutiți de toată această agitație, putem spune despre interviul cu Doamna Doctor Coralia Cotoraci, Rectorul Universității ”Vasile Goldiș” din Arad că a început în primele zile ale Stării de Urgență și din motive mai mult decât evidente s-a materializat abia în Starea de Alertă, când lucrurile au cunoscut o oarecare relaxare. Ideea de a provoca medicul și rectorul de a vorbi despre omul Coralia Cotoraci ne-a venit chiar după ce Universitatea al cărei rector este a fost prima din România care și-a închis porțile în fața amenințării coronavirusului. De ce atunci?

În primul rând pentru că noi, la rândul nostru, încă de când amenințarea a început să fie tot mai reală primul gând a înclinat spre urgentarea închiderii școlilor (fapt ce s-a dovedit mai mult decât benefic), iar în al doilea rând când am intuit că în acea decizie, care cu siguranță nu a fost ușoară, s-ar putea ascunde un spirit prevăzător (evident, bazat pe experiența medicală) și, de ce nu, învelit în grijă. Iar grija știm din experiență că presupune întotdeauna dragoste. 

Întrebările, deși le-am fi putut schimba și să le adaptăm oarecum Stării de Alertă, am optat spre păstrarea lor, tocmai pentru a lăsa amprenta acelor momente în ele. 

Dar, să vă lăsăm să o descoperiți:

Glasul Cetății: Pentru început, o să vă rog să considerați că nu vă cunoaștem, nu vă știm realizările, și sunteți provocată să vă prezentați. Pe scurt, care vă este cartea de vizită?


Coralia Cotoraci: Cartea mea de vizită? Sunt în primul rând mamă! Sunt medic, rector, membră a comunității academice și științifice, membră a comunității arădene, cetățean român creștin care își ia toate rolurile în serios. Fiica mea, Aura, are 12 ani și de multe ori este nevoită să-și "împartă" mama cu pacienții, cu universitatea sau cu comunitatea arădeană... Încerc să folosesc aceste momente, atunci când este alături de mine, în țară sau în străinătate, să-i dau un exemplu. Acestea sunt prilejuri care vrem-nu vrem sunt părți integrale ale educației.

Sunt rector de mai bine de 8 ani, sunt profesor, dar marea mea dragoste rămâne hematologia.

Sunt un 24/7 în sensul cel mai adevărat al expresiei. Zi și noapte, oricând este nevoie de mine sunt pregătită să intervin, să iau decizii, să iau atitudine, să mângâi sau să dojenesc dacă este nevoie :)

 

Glasul Cetății: Deși am putea aprofunda toate cele de mai sus, am vrea totuși să trecem, dacă ne permiteți, dincolo de birou, pentru a cunoaște omul Coralia Cotoraci. Și o să vă rugăm să ne descrieți două zile din viața dumneavoastră: o zi de Duminică (cu cele obișnuite ale unei zile libere, în familie) și o zi de luni, la serviciu, de dinaintea instituirii Stării de Urgență.

Coralia Cotoraci: Cu toate că încerc, rar imi reușește să trag o linie clară de demarcație între viața personală și cea profesională. Nici nu cred că se poate, dar dacă cineva are rețeta, rog să mi se trimită :)


Obișnuința zilei de duminică este cea a mersului la biserică. Ne place să mergem la biserică în fiecare duminică, nu o facem din obligație. Așa m-am învățat, așa ne-am obișnuit și ne ajută, ne simțim bine în comuniune cu biserica, după care urmează masa în familie. Întotdeauna așa a fost. Și pe vremea când trăia tata. Acum după biserică a intervenit mersul la cimitir, apoi masa de prânz. Masa de prânz este tradiția în familie la care țin foarte mult și pe care o păstrez dintotdeauna în familie. După-masa zilei de duminică este dedicată activităților recreaționale, cât se poate de lejer, dar tot în familie,  întrucât zilele de luni sunt zile de ședințe, sunt foarte încărcate, zile de întâlniri cu directorii de servicii, cei care răspund de fiecare departament și sector din universitate.

 

Glasul Cetății: Și pentru că am amintit mai sus de Starea de Urgență instituită în România din cauza pandemiei de coronavirus, pe lângă măsurile preventive pe care știm că le-ați luat prin suspendarea cursurilor și mutarea lor în mediul online, implicarea directă prin punerea la dispoziția autorităților, în mod gratuit, a spațiului de la Nădab pentru a fi folosit ca centru de carantină, precum și alte proiecte întreprinse, ce mesaj aveți pentru studenți? 

Coralia Cotoraci: Ajutați-ne să trecem împreună cu bine de acest impas, care ne afectează în mod egal și pe dumneavoastră, dragi studenți, dar și pe noi, cadre didactice. Să luptăm împreună și să învățăm din această provocare! Să tragem concluziile care ne vor ajuta să prevenim în viitor asemenea situații, sau dacă nu se pot preveni să știm cum să răspundem la ele în modul cel mai eficient!

 

Glasul Cetății: În descrierea zilei de Duminică, ati menționat că mergeți și la Biserică. Care a fost momentul în care L-ați simțit pe Dumnezeu cel mai aproape? 

Coralia Cotoraci: Greu de spus, un moment anume, un moment particular… în general duminica încerc să mă interiorizez față de lumea din jur, când merg acolo, și prin rugăciune să-mi deschid calea către El. Este o stare pe care o doresc și pe care o caut întotdeauna în rugăciune și cred că momentele în care Îl simțim cel mai aproape pe Dumnezeu sunt momentele în care ne este cel mai greu. Așa cred eu.

 

Glasul Cetății: Aveți prieteni? Ce este prietenia pentru omul Coralia Cotoraci?

Coralia Cotoraci: Da, am câțiva prieteni. Și buni. Ce este ”prietenia” pentru Coralia Cotoraci? Cred că este atunci când te simți bine cu omul respectiv și dacă nu te-ai văzut cu persoana respectivă de o foarte bună perioadă de timp. Cred că este atunci când omul respectiv simte starea ta chiar dacă nu v-ați mai întâlnit sau nu este în preajma ta. Când poți să stai de vorbă deschis cu persoana respectivă, să poți să împărtășești din frământările tale, din luptele tale, ideile tale fără să ai teamă să te gândești că omul respectiv va folosi împotriva ta ceea ce a aflat. O persoană cu care să te simți în largul tău și dacă te vezi o dată la nu știu cât timp. De aceea și cred că am prieteni puțini și buni.

 

Glasul Cetății: Fie că recunoaștem sau nu, fiecăruia dintre noi ne place să primim un feedback al muncii depuse. Ați cunoscut momente de dezamăgire? Cum sunt întâlnirile, chiar și întâmplătoare, cu foști studenți sau pacienți?

Coralia Cotoraci: De fapt aici sunt două aspecte pe care le descrieți. Sigur că sunt o fire care am construit foarte mult și fiecare drum este întotdeauna un drum greu atunci când vrei să construiești ceva și mai ales dacă vrei să lași ceva în urmă și nu ai decât pretenția de a lăsa în urma ta comunității, ceea ce ai construit. Nu cred în comori adunate pe pământ și de aceea tot ce am construit las în urma mea și sper să existe și după ce eu nu voi mai fi. Categoric, orice drum este un drum greu. Nu este un drum lin. Este cu suișuri și coborâșuri. Cu câteva momente de împlinire și cu multe momente de dezamăgire. Dar important este ca la final să vezi lucrul bine făcut, așa cu temeinicie, nu cu superficialitate, cu dăruire, nu cu spoială. Temeinicia lucrului bine făcut. Asta a stat la bază și asta am învățat să duc mai departe. 

În ceea ce privește partea a doua, este legat categoric de ceea ce construiesc. Ați sesizat foarte bine. Am pus pe picioare o clinică de hematologie, de la concepție până la realizare, care a fost făcută acum mai bine de 15 ani, la standarde europene cu respectarea circuitelor și cu foarte multe facilități pentru pacienți. Întotdeauna am considerat că pacienții oncologici reprezintă o categorie aparte de pacienți. Hematologia este o disciplină foarte grea, o disciplină care te învață foarte mult să gândești din punct de vedere medical, dar profilul acestor pacienți, mai ales al celor onco-hematologici este cu adevărat unul special, cazurile fiind cu terapii oncologice, cu imunodepresii grave, necesită un stil aparte de îngrijire. De aceea, am lucrat foarte mult nu numai la partea administrativă și fizică a clădirii, ci și la tot ce ține de buna funcționare și funcționalitatea ei. Când am început Clinica de Hematologie am lucrat cu un grup de medici și de asistente cu care am pornit primii pași în ceea ce înseamnă hematologie. Începând de la salut, de la îmbrăcăminte, de la modul în care te prezinți la telefon, până la comunicarea diagnosticului, cum discuți, cum comunici cu pacientul onco-hematologic, atât ca asistentă sau infirmieră, cât și ca medic, cum îi comunici un diagnostic grav de boală, cum comunici cu el, cum comunici cu aparținătorii și sigur tot ce ține de partea de chimioterapie. Încă de pe atunci am improvizat o hotă și am făcut toate demersurile astfel încât asistentele noastre să fie protejate de prelucrarea citostaticelor și să aibă la dispoziție tot ceea ce este nevoie astfel încât să își poată desfășura activitatea într-un mediu sigur. De aceea cred că au și rămas pe secție. Colectivul nu s-a modificat în 15 ani de zile, decât poate prin boală sau din alte considerente independente în general de voința altei persoane. În principal colectivul a rămas 90% același. La fel și cu medicii, am lucrat foarte mult la tot ce ține de aspectele legate de pacient. Pentru mine, întotdeauna, tot ceea ce privește relația cu pacientul este una extrem de importantă și este o relație ce trebuie construită în timp, de la primii pași ai pacientului pe secție până când, mă rog, dacă se întâmplă inexorabil să ajungă la o fază terminală, printr-un diagnostic grav de boală. Cel mai important din acest punct de vedere este atunci când pacientul se uită cu încredere în ochii tăi. Când vine pe secție îți asumi responsabilitatea pentru pacientul respectiv și știi că pacientul respectiv își încredințează toată viața, de aici încolo, în mâinile tale. Viața lui, din momentul aflării unui diagnostic onco-hematologic se schimbă radical. Tot ce a fost până atunci este o parte, tot ce începe de acum încolo este o cu totul altă parte, și tu ca medic curant devii automat parte din viața acelui pacient. De aceea cred că relația medic-pacient este o credință extraordinară a meseriei mele. Din acest punct de vedere, cel mai important pentru mine este atunci când un pacient îmi spune: Să vă dea Bunul Dumnezeu sănătate, doamna doctor!

Tot așa, în ceea ce privește relația cu studenții, am încercat să construiesc o relație cu ei. Am încercat să îi învăț practic foarte multe lucruri. Am învățat fizic cu ei, cot la cot, astfel încât să îi învăț cum să învețe ș... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății

Pentru articolul complet și alte comentarii
vizitați Glasul Cetății
fashiondays.ro