Stire Cultura

O jumătate de secol la castel: Familia Mocioni din Căpâlnaș

14.07.2020 ⋅ 0 comentarii

Din fericire, pagini de istorie locală scrisă, mai puțin cunoscute omului de rând, mai aflăm și astăzi în biblioteci, arhive și muzee, așteptând cuminți „să le vină rândul”.

 Este și cazul Cărții de aur a familiei Mocsonyi din Căpâlnaș. 1882-1933, aflată în colecția de manuscrise a Bibliotecii Județene „Alexandru D. Xenopol” Arad, intrată odată cu lotul Orczy-Vásárhely în anul 1957 în fondurile bibliotecii. Volumul de mari dimensiuni (36 x 26 cm) dezvăluie jumătate de veac din existența cotidiană a familiei nobiliare Mocioni,  așa cum s-a derulat ea acasă la castelul din Căpâlnaș, județul Arad. Istoria familiei aromâne Mocioni, originară din Moscopole (Albania), se întinde pe parcursul a două secole însumând șapte generații și urmărește cele două ramuri Mocioni: ramura Mocioni de Foen (din Banat), înnobilată și împroprietărită de Împăratul Iosif al II-lea cu domeniul Foen (județul Timiș) și ramura armalistă de Mocioni, înnobilată de Împăratul Francisc I pentru merite militare dar fără proprietăți donate.[1]Reprezentanții acesteia din urmă, negustori pricepuți cu afaceri la Pesta, își cumpără terenuri și case la Tokay în Ungaria. Cele două ramuri se reunesc și se regăsesc după zeci de ani de distanță prin căsătoria Ecaterinei Mocioni de Foen (1806-1878) cu verișorul său, Mihai Mocioni (1811-1890). După instaurarea regimului austro-ungar familia se mută în Banat construind în anii 1876-1879 la Căpâlnaș (jud. Arad) un castel inspirat din Micul Trianon de la Versailles, după proiectul ilustrului arhitect vienez Otto Wagner. Din cei șase copii pe care îi au Mihai și Ecaterina, ultimii doi, Alexandru (1841-1909) și Eugen (1844-1901) vor moșteni castelul. Figură emblematică a luptei pentru idealurile românilor din Transilvania și Ungaria, neobosit „misionar” al românismului și al ortodoxiei, Alexandru Mocioni se căsătorește în 1891 cu o rudenie prin alianță, rămasă văduvă, Elena Mocioni de Foen, născută Somogyi de Gyöngyös (1838-1915)[2] și se mută la castelul din Birchiș (jud. Arad, dispărut în 1944) dar revine mereu la Căpâlnaș pentru a participa la reuniuni de familie, serate muzicale, întâlniri cu personalități marcante din lumea politico-administrativă, bisericească și artistică.

Eugen Mocioni rămâne mai departe la castel, continuând tradiția culturală moștenită de la mama sa, implicându-se ca și ea în viața socială și cea bisericească a zonei. În 1882 se căsătorește cu Therezia Horváth de Zalaber (1859-1934?) cu care va avea cinci copii: Ecaterina (1883-1959?), Eugenia (1884-1937), Petru (1885-1915), Alexandru junior (1887-1926) și Ioan (1893-1930). Este o căsnicie fericită, bogată și împlinită, după cum lasă să se vadă și jurnalul de însemnări zilnice al castelanilor, frumos denumit Cartea de aur a familiei Mocsonyi din Căpâlnaș. Jurnalul se deschide la anul 1882, la două săptămâni după căsătoria lui Eugen cu Therezia, primele iscălituri fiind, firește, cele ale stăpânilor casei: „1882/ 11-7. Eugène de Mocsonyi” și „11.7. Thérèse de Mocsonyi née Horváth de Zalabér”. Remarcăm că aceasta e singura dată când cei doi se semnează cu numele complete. De aici încolo vor folosi diminutivele familiare „Geni” și „Resi”. De altfel toți membrii apropiați ai familiei vor practica diminutivele în locul numelor lor. Ceilalți oaspeți cât și familia extinsă intrată în alianță cu Mocioneștii se vor semna cu nume, prenume și titlu nobiliar ori academic precum și cu funcția pe care o dețineau. Astfel ne dăm seama că Alexandru Mocsonyi, fratele lui Eugen, devine „Sándor” sau „Sandru” iar copiii „Tincsi”/ „Tinca”/ „Tinka” (Ecaterina), „Génie” (Eugenia), „Sándor junior”/ „Sándi” (Alexandru Junior) și „Ionel” (Ioan). Jurnalul consemnează nașterile celor cinci copii precum și cine a venit cu această ocazie să vadă copilul nou-născut, iar mai apoi primirea botezului în rit ortodox român. Aflăm astfel că la slujbele importante din viața familiei participau episcopi și arhimandriți alături de parohii din localitățile învecinate Birchiș, Căprioara, Făget, Petriș, Bulci și chiar Lipova, Lugoj, Caransebeș. Pe fiecare pagină găsim semnăturile prietenilor familiei, care poposeau aproape lunar la castel: Vincențiu Babeș, Titus Babeș, Teodor Botiș împreună cu Maria Botiș Ciobanu, Coriolan Brediceanu, Valeriu Braniște precum și familiile de baroni și conți de la celelalte castele din zonă, cu care uneori Mocioneștii chiar s-au înrudit: familia Jósika de Brănișca (Hunedoara), Kendeffy (Hațeg), Ürményi (Petriș, Beregsău), Bethlen (Bistrița), Cernovici (Macea, Rusko Selo azi în Banatul Sârbesc), Nopcea (Hunedoara, Arad), Zelenski (Neudorf, Arad, Utviniș), Bornemizsa etc. Plecările și întoarcerile familiei sunt notate cu precizie în limba germană, astfel că putem ști cu exactitate când, unde și cu ce treabă se pleca de acasă și când se revenea. Aflăm că familia face periodic „excursii” la moșiile celorlalți nobili și că Eugen cu Therezia pleacă cu treburi la Arad, Brașov, Timișoara, Lugoj, Lipova, Budapesta și Viena. Mai târziu, Eugen sau Therezia, însoțiți de profesorul particular, merg cu băieții Petru, Alexandru și Ionel la examene la Brașov și Budapesta. 

Prima însemnare făcută de Eugen în limba română datează din 27 iunie 1898, când pleacă la Sibiu: „Geni plecat la Sibiu, la requiul de 25 ani a nemuritoriului regenerator al bisericii nationale Șaguna.” De altfel, Eugen se deplasa adeseori la Sibiu și Arad unde era membru activ în Sinodul Eparhial al Bisericii ortodoxe.

După moartea prematură a lui Eugen (1901), copiii rămân în grija Thereziei și a fratelui lui Eugen, Alexandru Mocioni. Acesta se va ocupa pe mai departe de educația, cariera și averea copiiilor. În anii ce urmează, figura dominantă de la Căpâlnaș va fi fata cea mare, Ecaterina Mocioni, pe care o aflăm mereu în călătorii. Începând cu anul 1906, familia frecventează concertele de muzică de la Arad și Timișoara, participând la toate actele culturale din zonă. În 1908 Ecaterina întreprinde mai multe expediții în munții Retezat, la Sarmizegetusa și în Hațeg, apoi în Transilvania. De altfel, Ecaterina avea relații strânse cu Ilona Nopcsa, sora baronului Franz Nopcea, ambii pasionați de științele naturii și arheologie. Ilona Nopcsa descoperise în 1895 la Săcel (Hunedoara) niște oase de dinozaur ierbivor necunoscut, dovedit ulterior a fi ultima specie de dinozaur din mezozoic, azi cunoscut sub numele de dinozaurul pitic din depresiunea Hațeg. La 1 decembrie 1908 sosește la castelul Căpâlnaș un oaspete aromân din îndepărtatul Voscopole -orașul de baștină al familiei- și lasă o însemnare în dialect aromân: „Vouă hilli a zilipsitei Voscopole ve urez bană lungă și sănătate” (Vouă fii ai râvnitei Moscopole vă urez viață lungă și sănătate).

Despre preocupările tinerilor Petru și Ionel aflăm că ambii se înrolează în regimentele de husari și că participă, asemeni celorlalți bărbați din cercurile sociale înalte, la partide de vânătoare organizate pe domeniile nobililor din zonă cât și la Căpâlnaș. La asemenea ocazii casa era plină vreme de câteva zile, alături de baroni și conți fiind prezente și soțiile acestora împreună cu copiii. Petru se îngrijea și de caii familiei, întinerind când era nevoie efectivul. La 17 martie 1910 Petru merge la Timișoara să cumpere cai și se întoarce cu patru exemplare iar în anul următor, la 24 iulie 1911 face un drum la Șofronea (jud. Arad) pentru a cumpăra cai de la baronul Purgly. 

În iarna lui 1912 Ecaterina întreprinde cu sora ei o călătorie în Egipt, din care se întorc încântate după două luni. Un alt eveniment remarcabil petrecut în acest an, la care au participat Ecaterina, Eugenia și Ionel, a fost zborul lui Aurel Vlaicu deasupra Aradului. La 14 iulie 1912 Aurel Vlaicu uimea Aradul cu aparatul său de zbor pentru ca două luni mai târziu, la 13 septembrie, să se prăbușească în zbor spre Orăștie.  

Izbucnirea Primului Război Mondial implică familia Mocioni în acte responsabile față de Imperiu. Petru pleacă la 31 iulie 1914 pe frontul din Galiția pentru a lupta împotriva Rusiei. Alexandru junior, deja înrolat la Viena, avea să fie rănit de inamicul rus iar mama sa îl va vizita la spital la Viena. Pe Ecaterina o găsim alături de sora și mama ei până la sfârșitul anului 1914 mereu în preajma răniților sosiți de pe front, oferind îngrijire în spitalele de campanie din Făget, Lipova și Neudorf. În ianuarie 1915 Petru se îmbolnăvește pe front și este internat la un spital din Budapesta, unde îl vizitează surorile sale. Fetele și mama lor își iau rămas bun de la Petru și Alexandru (decorat pentru merite deosebite în lupta cu inamicul), căci băieții urmau să plece din nou la război. Nu bănuiau că pe Petru nu aveau să-l mai vadă în viață niciodată: va cădea pe frontul de la Lvov în noaptea de 25/26 iunie 1915. Vestea dureroasă ajunge la Căpâlnaș abia la 3 iulie când este consemnată în Cartea de aur de Therezia Mocioni. Parastasul de 40 de zile este oficiat la Căpâlnaș la 6 august 1915 de episcopul Miron Cristea al Caransebeșului și arhimandritul Filaret Musta în prezența familiei și a prietenilor. La începutul lunii decembrie, Therezia pleacă la Budapesta și Lvov pentru a cere exhumarea lui Petru și a-i aduce acasă trupul neînsuflețit. Astfel, la 16 decembrie 1915 are loc așezarea lui Petru Mocioni în cripta familiei de la Foeni.

Pentru familie anul 1916 este la fel de bogat în evenimente ca și precedentul. În primele două luni fetele stau cu mama la Budapesta, unde îl reîntâlnesc cu bucurie pe fratele lor, Alexandru. La 10 aprilie Ionel este mobilizat la Budapesta pentru serviciu militar la cancelaria regimentului de husari honvezi, unde avea să stea șase luni. La 19 octombrie Alexandru se mută la Sofia unde primește un post de translator pe lângă atașatul militar al Austro-Ungariei. Ecaterina se căsătorește la 1 februarie 1917 cu contele maghiar Eugen (Jenö) Teleki, luându-și numele de Teleki Jenöné, încălcând regula familiei impusă din strămoși de a încheia doar căsătorii ortodoxe, pentru a păstra caracterul românesc al familiei și tradițiile specifice poporului român.   

O prezență interesantă la Căpâlnaș este aceea a Veturiei L. Triteanu, căsătorită cu preotul Lazăr Triteanu (devenit mai târziu episcop al Romanului), cea care ulterior (1921) avea să fie soția lui Octavian Goga. Veturia Triteanu (1883-1979), soprana româncă supranumită „privighetoarea Ardealului”, care la acea dată era deja o mare stea a muzicii clasice, revine de mai multe ori în casa familiei Mocioni, recunoscută pentru afinitățile sale muzicale. Dintotdeauna Mocioneștii au cântat la cele două piane pe care le întrețineau cei mai buni acordori din Viena și Budapesta, organizând adevărate concerte la care invitau instrumentiști și soliști vocali celebri.

Anul 1918 debutează cu un eveniment fericit în familie: nașterea la 26 februarie a micuței Edina Antoinette Marie Eugénie Thérése Charlotte Teleki, primul copil al Ecaterinei și al lui Jenö, pe care o vor alinta „Mädy”. Toamna lui 1918 aduce mari prefaceri sociale pe plan mondial ca urmare a încheierii războiului dar și a căderii absolutismului monarhic în Europa. Revoltele populare și revoluțiile burghezo-democratice se întind cu repeziciune de la Apus la Răsărit, îngenunchind imperiile seculare ale Germaniei, Austro-Ungariei, Rusiei și pe cel Otoman. La scară mică, evenimentele sunt resimțite și la Căpâlnaș, fiind consemnate armistițiul din partea Bulgariei și Revoluția Crizantemelor din 31 octombrie de la Budapesta. La 3 noiembrie 1918 toată suflarea tânără de la Căpâlnaș și Bulci dar și Therezia pleacă de dimineață la Budapesta pentru a fi în miezul evenimentelor. Tot în aceeași zi, pe la prânz, niște țărani răsculați devastează conacul de la Birchiș, apoi pătrund în castel la Căpâlnaș și-l jefuiesc. În vâltoarea iscată dispare Cartea de aur, însă din fericire, după o săptămână, e regăsită de cineva care o aduce înapoi la castel.

Între timp, la Arad se constituie Consiliul Național Central la ale cărui consfătuiri participă în mod activ și Ionel Mocioni. În ianuarie 1919 Iuliu Maniu îl însărcinează să ducă la Conferința Păcii din Paris împreună cu V.V. Tilea un memoriu privitor la linia de frontieră a României. Participă alături de Alexandru Vaida-Voevod și de alți intelectuali ardeleni la discuțiile Conferinței. În perioada 3 iulie-1 noiembrie 1919 Ionel ocupă funcția de secretar al prefectului de Caraș, Gheorghe Dobrin, apoi devine deputat în primul parlament al României de după Marea Unire. Din august 1920  e numit secretar de legație în corpul diplomatic al țării, funcționând la Ministerul Afacerilor St... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății

Pentru articolul complet și alte comentarii
vizitați Glasul Cetății