Național Cultura Religie Stire

Sfântul Voievod Neagoe Basarab, icoană a Împăratului Celui veşnic și binecuvântare a neamului românesc

26.09.2020 ⋅ 0 comentarii

”Domnitor preaînţelept între căpeteniile neamului românesc, ctitor de lăcaşuri sfinte, prieten al Sfinţilor Părinţi, învăţător luminat de Duhul Sfânt şi mare iubitor de pace, Sfinte Neagoe Voievod, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!” (Tropar)

26 septembrie a fiecărui an este ziua de prăznuire a podoabei de Dumnezeau aleasă din neamul Basarabilor: Sfântul Voievod Neagoe Basarab. 

Veselia nespusă a bunilor săi părinţi, copil curat întărit de harul Sfântului Duh, harnic învăţăcel în dobândirea ştiinţelor acestei lumi, cunoscător şi împlinitor al operelor Sfinţilor Părinţi, cinstitor al călugărilor iscusiţi şi al creştinilor râvnitori, simbol al Ortodoxiei, urmaş vrednic al împăraţilor Bizanţului strălucitor, protector al creştinătăţii din Balcani şi din întregul Orient, binefăcător şi ocrotitor al celor oropsiţi… așa ni-l așează înaintea sufletelor Acatistul închinat Voievodului devenit binecuvântare a neamului românesc și icoană a Împăratului Celui veșnic, astăzi prăznuit. 

Viața Sfântului Voievod Neagoe Basarab, în cuvântul de învățătură al PS Părinte Calinic Argeșeanul:

”Materialul cercetat şi tălmăcit de specialişti asupra vieţii lui Neagoe Vodă Basarab, de la începutul vieţuirii sale în această frumuseţe a lumii văzute şi până la trecerea în Ţara de peste veac, este imens şi te transpune într-o lume plină de frumuseţi şi vrednicii, dar şi încercări, uneori, peste puterile omului de a fi învinse, dacă nu are „ajutorul de sus, de la Părintele Luminilor!”

Atunci când am publicat volumul, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare între cer şi genune, în anul 2004, cu prilejul proclamării canonizării ce a avut loc la Mănăstirea Putna, am întâlnit similitudini cu domnia ambiţioasă a domnitorului Ţării Româneşti, Radu cel Mare, în al cărui Sfat Domnesc era şi tânărul Neagoe din marea familie a Craioveştilor. Răspundea în Cancelaria domnitorului de legăturile cu lumea externă, deşi era cu ceva trecut de 20 de ani, având pregătirea culturală şi duhovnicească necesară în marea şcoală a timpului, Mănăstirea Bistriţa Vâlcii, ştiind graiurile ţărilor vecine, conducând soliile prin ţările din Occident şi Orient, şi cunoscând pe marii gânditori de atunci şi scrierile lor.

În Bănia Craiovei şi în şcoala de la Mănăstirea Bistriţa, unde boierii Craioveşti, unii înrudiţi prin căsătorie cu domniţe de la curtea despoţilor sârbi, Neagoe avea să înveţe nu doar slavona, dar şi limba sârbă cu mult mai înainte de 1504, când despotul sârb Gheorghe Brancovici, devenit mitropolitul Maxim de mai târziu este nevoit să se refugieze cu nepoata sa Miliţa, fiica fratelui său, despotul Iovan Brancovici. Tânărul Neagoe se va căsători în acelaşi an. Tot aici, la chinovia ctitorită de Barbu Craiovescu, marele ban, care se călugăreşte în 1520, luându-şi numele de Pahomie, avea să se adăpostească o vreme Patriarhul Nifon II al Constantinopolului, după ce l-a alungat Radu cel Mare de la Mitropolia din Târgovişte.

„Iar fericitul Nifon îl întărea în învăţăturile sale”

Neagoe îl ocroteşte, peste voia domnitorului, devenindu-i ucenic. Aşa aflăm de la Gavriil Protul, cronicarul şi conducătorul Muntelui Athos, scriind în Viaţa Sfântului Nifon, că Neagoe l-a avut profesor şi duhovnic pe Sfântul Nifon: „Iar fericitul Nifon îl întărea în învăţăturile sale”.

Întâlnirea fericită cu învăţatul patriarh ecumenic, îi va aduce tânărului Neagoe un folos nebănuit. După cum s-a văzut mai târziu, bogăţia învăţăturilor de înaltă tărie duhovnicească, precum şi cunoaşterea limbilor de circulaţie europeană din vremea aceea, avea să ducă la alcătuirea operei sale de erudit Învăţăturile către fiul său Teodosie.

Norocosul Neagoe Basarab a avut un prilej tot aşa de fericit, că la Târgovişte a participat, negreşit, la zidirea bisericii Mănăstirii Dealu, ctitoria lui Radu cel Mare, într-un stil fără precedent în Ţara Românească. Neterminată din pricina morţii lui Radu cel Mare, în anul 1508, biserica va fi isprăvită de marele domnitor Neagoe. Mai târziu, dar, ca şi încununare, pentru instruirea viitorului domn al Ţării Româneşti, Neagoe participă, la tipărirea primului Liturghier în limba slavonă, în anul 1508, a Octoihului, în 1510 şi a Tetraevanghelului, în 1512, pregătite cu migală şi erudiţie de învăţatul Macarie, la Mănăstirea Bistriţa şi Mănăstirea Dealu, unde s-au şi tipărit.

Trece dincolo de orice îndoială, că tânărul Neagoe, cu inteligenţa sa sclipitoare, plin de credinţă în Dumnezeu şi adâncă evlavie, a fost nu numai învăţăcelul ilustrului savant şi istoric, ci chiar şi ajutorul erudit la tipărirea primelor cărţi de slujbă pe teritoriul Ţării Româneşti.

Cât de odihnitoare vor fi fost clipele când Macarie, împodobit de bogăţie cărturărească şi duhovnicească, dimpreună cu Neagoe şi alţi învăţaţi din obştea bistriţeană, orânduiau spre tipar celebrele manuscrise, capodopere ale culturii şi evlaviei româneşti!

Fericite vremi de sfinţenie, cărturărie şi ctitorie!

Neagoe Vodă Basarab - Principe isihast

Cum ne vom mai mira, că atunci când a fost chemat la domnia Ţării Româneşti a şi început zidirea Mănăstirii Argeşului, între anii 1512-1517 şi isprăvirea de zidit şi a Mănăstirii Dealu?

Cum nu vom înţelege, că osteneala sfântă pentru scoaterea la lumină a sfintelor cărţi de slujbă, ajutând pe Macarie, l-a dus pe evlaviosul Neagoe Basarab, la gândul de a scrie şi tipări o carte magistrală şi unică de învăţătură, pe care a adresat-o fiului său Teodosie?

Nimic nu este întâmplător!

Neagoe Vodă Basarab a crescut din rădăcină domnească, hrănită cu învăţătura cea mai înaltă şi cuprinzătoare, în duhul isihast athonit, de la sfârşitul secolului XV şi începutul secolului XVI. Acest secol a debutat, ca roua Duhului Sfânt, prin Neagoe Basarab. El împlinea protejând şi ajutând creştinătatea dreptmăritoare, care gemea sub tirania agarenilor cotropitori, precum ne arată cronicarul Gavriil Protul, în Viaţa Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului: „Ce vom spune despre lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit?… Şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi cu multă milă pretutindeni da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele său şi ploaia şi pe cei buni şi pe cei răi, cum arată Sfânta Evanghelie”.

Dacă vom îndrepta o privire asupra documentelor care ne arată bogăţia daniilor primite de mănăstirile de la Muntele Athos, rămânem uimiţi. Pe lângă renovări, daruri de obiecte de cult şi zidiri, se adaugă danii anuale aproape la toate chinoviile monahale: Cutlumuş, 10.000 aspri; Zografu, 3.000 aspri; Xenofon, 2.000 aspri; Rusicon, 4.000 aspri; Vatoped, 200 taleri; Iviron, 200 taleri; Hilandar, 7.000 aspri anual; Marea Lavră etc.

Nu mai prejos s-a arătat mila lui Neagoe pentru Patriarhia din Contantinopol, Ierusalim şi Muntele Sinai, Meteorele de pe stânca Tesaliei, Ascalon, în Siria, şi pe unde n-a rourat mila creştină a celui mai mare ctitor din lume?

Inima şi sufletul de aur al sfântului slăvitului domnitor din Ţara Românească

Creştinătatea din întreaga lume a auzit de inima şi sufletul de aur al slăvitului domnitor din Ţara Românească unde bisericile şi mănăstirile aşteptau mila domnească a darnicului Neagoe Basarab. Vistieria domnească se înmulţea mereu ca untdelemnul văduvei din Sarepta Sidonului, iar grija lui veghea ca o candelă aprinsă şi la ctitoriile domneşti de la Tismana – o acoperă cu plumb, metal foarte scump – Cotmeana, Vişina, Cozia, Dobruşa, Nucet, Ostrov, Snagov, continuă şi isprăveşte de zidit Mănăstirea Dealu, iar biserica Mitropoliei din Târgovişte dorea să fie încă o împlinire a ctitoriilor sale.

Remarcabilă şi monument de culme, din viaţa pământească a strălucitului domnitor Neagoe Basarab, rămâne peste veacuri, Mănăstirea de la Argeş, zidită în timp record, cu piatră din Albeştii Muscelului, de către meşterii români şi alţii chemaţi din Ardeal, Serbia, Elada, Veneţia, Armenia şi Constatinopol.

Trupul bisericii închinat Maicii Domnului

Doar cinci ani, dintre care mai mult de jumătate au fost toamnă, iarnă şi primăvară – aşadar tocmai în doi-trei ani – celebrul şi sfântul domnitor Neagoe, a ridicat spre cer, trupul bisericii închinat Maicii Domnului, dăltuit în piatră şi marmură, cu turlele răsucite, îndreptate spre spaţiul şi timpul lui Dumnezeu.

Nu se mai văzuse asemenea minune!

Cine l-a îndemnat pe Neagoe să ridice astfel de Imn de slavă lui Dumnezeu, din materia zidită de El? El, Neagoe, însuşi Manole, după ce a isprăvit Mănăstirea Dealu, începută de Radu cel Mare, a făcut una şi mai frumoasă, Mănăstirea Argeşului.

Intuia că va fi mai mare ca Radu Voievod! Mai mult, Neagoe creştea o dată cu Mănăstirea Argeşului şi cu sfinţenia în sinea sa, răsucind firele de aur ale jertfei care unea pământul cu cerul, prin turlele care se înşurubau în Univers. Era cântecul lui cel din urmă care se arăta pe plaiurile Argeşului. Acest cântec l-a auzit şi Gavriil Protul, care exclamă: „Şi aşa vom putea spune cu adevărat, că nu era aşa mare şi sobornică precum Sionul, pe care-l făcuse Solomon, nici ca Sfânta Sofia, care o făcu Iustinian Împăratul, iar ca frumuseţe este mai presus decât acelea”.

Sfinţirea Catedralei, în 15 august 1517, închinată Adormirii Maicii Domnului, dar şi cu gândul la mama sa Neaga, despre care scrie, ca nimeni altul în lumea aceasta, a strâns în comuniunea dragostei creştine ortodoxe pe Patriarhul Teolipt al Constantinopolei, cu un strălucit sobor de mitropoliţi, preoţi, diaconi şi chiar Protosul Athosului, cronicarul învăţat Gavriil, care ne va lăsa ştiri preţioase de la începutul secolului al XVI-lea.

La Argeş, Neagoe cânta în Imn de slavă ctitoria sa divină, Mănăstirea Argeşului, în timp ce la Roma se ridica surata sa, San Pietro, în cuprinsul unui secol de înfruntări şi osteneli.

Testamentul său din urmă

Arătându-i-se sfârşitul în curgerea zilelor, Neagoe, în suferinţe doar de el ştiute, orânduind toate în ţară şi pace cu toţi vecinii dinafară, alcătuieşte Testamentul său din urmă! Umblând prin lumea din Răsărit şi Apus, cercetând bibliotecile de pe acolo, adunând ca albina mierea din floarea ştiinţelor, având bucuria de la Domnul Dumnezeu de a întâlni pe Macarie, tipograful, cu care a lucrat la tipărirea sfintelor cărţi şi apoi mitropolit pe timpul domniei sale; pe patriarhul Nifon, pe care l-a ocrotit şi de la care a învăţat; pe Maxim Brancovici, învăţatul mitropolit sârb, unchiul soţie... vezi mai mult

Sursa: Glasul Cetății

Pentru articolul complet și alte comentarii
vizitați Glasul Cetății