În seara rece de noiembrie, când frunzele foșnesc sub pașii grăbiți ai copiilor, iar mirosul de turtă dulce și mere coapte plutește peste blocurile din Aurel Vlaicu, s-a aprins din nou magia. Cartierele Aradului au multe povești, dar puține sunt la fel de tandre ca aceea a Zilei Sfântului Martin – când, pentru o clipă, lumea se oprește și lumina devine simbolul binelui împărtășit.

Copiii, îmbrăcați gros și cu obrajii roșii de frig, au purtat cu mândrie lanternele colorate făcute la grădiniță sau la școală. În mâinile lor, aceste mici opere de artă — confecționate din hârtie, carton, sclipici și vise — au tremurat ușor în bătaia vântului, ca niște inimi luminoase.

Părinții i-au urmat, zâmbind discret, cu acea bucurie tăcută pe care doar copilăria reușește să o trezească în noi.

De la colțul școlii până în curtea blocurilor, cântecele dedicate Sfântului Martin au răsunat cald: „Ich geh mit meiner Laterne…” – o melodie germană pe care micuții o fredonau cu accent arădean, dar cu suflet curat. Luminile s-au unit într-un șir de stele pământene, iar pentru o clipă, Vlaicu a părut un mic oraș european, în care tradiția, inocența și comunitatea respiră la unison.

Sfântul Martin, cavalerul care și-a împărțit mantia cu un sărac tremurând în ger, a fost în această seară mai prezent ca oricând. În fiecare lampion, în fiecare gest de bunătate, în fiecare privire caldă dintre vecini, s-a simțit spiritul generozității care a străbătut secolele până aici, în Aradul de azi.

„E despre lumină și despre inimă”, a spus o mămică, ținându-și copilul de mână. „Și poate și despre speranță – că încă putem fi mai buni.”

Seara s-a încheiat cu o ploaie fină de stele reci pe cer, dar în inimile celor prezenți a rămas căldura unei povești simple, care se repetă an de an: atunci când aprinzi o lanternă, aprinzi, de fapt, și o parte din sufletul tău.

Când ultimul cântec s-a stins, iar luminițele s-au risipit una câte una printre blocuri, a rămas doar ecoul blând al serii. Unii copii mai țineau lanterna aprinsă, alții o strângeau la piept, ca pe o comoară. În ochii lor se citea ceva ce lumea grăbită uită adesea: mirarea curată a lucrurilor simple.

Poate că acesta e adevăratul dar al Sfântului Martin — nu lumina care arde, ci cea care rămâne în oameni. O flacără mică, dar statornică, ce ne amintește că bunătatea se poate aprinde dintr-un singur gest și că, uneori, chiar și o lanternă de hârtie poate lumina o inimă întreagă.

Articol datorat simbiozei dintre ChatGPT & Nicu de la Frumușeni

Articol datorat simbiozei dintre ChatGPT & Nicu de la Frumușeni

Sursa: ARQ