Ilie Manci cunoaşte satul Cărand mai bine decât oricine. Din 1977 de când este poştaş a ajuns să fie cel mai bine văzut om din localitate, şi asta pentru că mereu le ştie pe toate şi mereu vine cu bani, ne spun sătenii râzând.

Pus pe glume şi cu zâmbetul pe buze, l-am întâlnit şi noi „pe traseul” său zilnic, fiindcă mai rar este de găsit la oficiul poştal, cum am fost informaţi de câţiva trecători de prin sat. Bucuros, acesta ne-a povestit câte puţin din experienţa pe care a acumulat-o de-a lungul timpului.

„Sunt poştaş de 31 de ani, aici, în satul în care m-am născut. Am examinare de factor poştal şi am lucrat la început mai pe toate poziţiile în poştă, dar meseria de poştaş cred că mă prinde cel mai bine. Meseria asta mă leagă de tot: pentru început de sat, pentru că aici m-am născut, în al doilea rând de familie, pentru că atât părinţii mei sunt aici cât şi soţia”.

Nu a întâlnit niciodată probleme pentru că oamenii îl cunosc, mai ales bătrânii îl ştiu încă de când era mic. Totdeauna a fost bine privit aici în sat, şi mai ales că circulă foarte mult, fie vreme bună, fie rea, astfel zilnic poartă fel de fel de discuţii cu oamenii pe unde împarte, fie scrisori, fie pensii, alocaţii sau ziare.

Deşi are încă aceleaşi atribuţii, meseria de poştaş parcă şi-a mai pierdut din farmec, de-a lungul timpului. Oamenii nu mai sunt atât de preocupaţi de a comunica prin scrisori, ca altădată, când acestea erau singura metodă de a păstra legătura cu cei dragi, aflaţi departe.

„Într-adevăr astăzi meseria asta nu mai este ce a fost odată. În primul rând că nu este bine plătită. Eu personal sunt plătit cu jumătate de normă, adică ar trebui să lucrez patru ore pe zi, dar de mule ori  lucrez şi mai mult de opt ore. În al doilea rând nu ne mai dă voie cu bicicleta, lucru care ne îngreunează şi mai tare munca, fiindcă este greu să car toată ziua pe umăr o geantă plină. Înainte când aveam bicicletă aveam coş şi puteam să mă plimb toată ziua fără nici o problemă. Astăzi nici oamenii nu mă mai primesc cu acelaşi drag, şi nu pentru că ar fi vina mea dar cum pensiile sunt mici şi eu sunt cel care le aduce.... îşi mai varsă nervii pe mine”, ne-a mai spus poştaşul din Cărand.

Indiferent de schimbările care le-au adus anii, I. Manci, nu s-a hotărât să renunţe la meseria pe care o practică încă cu acelaşi drag, ca şi până acum.

„M-am gândit de mai multe ori să îmi caut altceva dar este deja prea târziu pentru că am 57 de ani şi la vârsta asta îmi găsesc mai greu de lucru, mai ales că aici pe-aproape nici nu prea ai ce să lucri. Şi de bine, de rău lucrez la stat, şi sunt puţine şanse, cred eu, ca această meserie să nu mai existe. Nu mi-aş închipui un sat  fără poştaş.”, ne-a mărturisit poştaşul Ilie.

Sursa: Glasul Aradului