O treabă urgentă m-a adus la gară. Am pierdut trenul de 8.15 a.m. spre Sântana De la Informaţii mi s-a spus că mai e unul la 12, în cursul zilei, adică. Amiaza duhnea a soare beat de clocotul aramei topite, înroşind obrajii călătorilor. Se apropie ora, mă îndrept cu pas grăbit spre casa de bilete. Cer „un bilet la Sântana”, îmi dă şi plec. Cobor mizerabilele trepte ce duc spre subteranul murdar, puţind veşnic a urină şi urc treptele ultimului peron. Caut trenul, ora 12 îşi fixa ultimele minute, dar ia-l de unde nu-i! Ce naiba, nu mai ştiu să caut un tren spre Sântana?! Citesc, aproape că silabisesc plăcuţa pe care scrie destinaţia trenului prezent chiar pe linia cu pricina, dar  ăsta nu mergea spre Sântana. Să ştii că pierd trenul, îmi spun. Adică sunt în gară, am un tren în faţa mea dar nu urc pentru că nu-i ăla care merge la Sântana. Vine-un ceferist cu paşi largi şi taşcă veche. Întreb alert despre tren, iar el răspunde gros: „... ăla-i, din spatele trenului, la ultima linie, motoru’!”
Trec prin faţa trenului personal, deci - şi caut cu privirea celălalt tren, trenul meu. Rămân perplexă în faţa unei vechituri, un vagonaş decolorat şi-nsingurat, abandonat pe ultima linie, gata de plecare. „Haida, urcaţi că pleacă!” – urlă unu’ de la geam. Pe unde să urc?! Pe-aici! Dar unde e... cabina mecanicului?! Urc şi dau de un spaţiu îngust, o uşă care se-nchide-deschide după mersul trenului. Tren?! Deci, intru în vagonul... unic cu scaune roşii de plastic aşezate stil tramvai. O nişă desparte vagonul de altă încăpere, garnisită la fel. Unde să stau, că locuri erau destule, dar călătorii păreau ciudaţi sau doar  mi se părea?! După un scurt tur al nenorocirii pe roţi (fără exagerare) am ales să stau chiar lângă uşă (ce greşeală), alături de o femeie grasă, citind concentrată un acatist. Brusc, un uruit îngrozitor urneşte hardughia din loc. Femeia de lângă mine îşi face cruce; călătorii, la fel, se-ncrucesc şi închid ochii. Zgomotul creşte demenţial în intensitate, pereţii, geamurile de nedeschis clănţăne a cutremur, iar uşa mi se izbeşte spasmodic în timpane. Simt o stare de nelinişte, caut în disperare un loc de refugiu, dar nu există. Nu-mi vine să cred că ăsta e motoru’ cefereului român. Uşa se mai izbeşte o dată şi intră controlorul, falnic şi cu faţa-mpietrită. Controlează atent biletele, nu schimbă o vorbă cu nimeni (deşi îi cunoaşte pe toţi) – dă din cap imperceptibil, perforează şi dispare în cabina ăluia care conduce monstrul zăngănitor – trântind uşa. L-am auzit apoi zbierând, vorbind, adică.Mă gândesc la păcate, la Dumnezeu, caut o scăpare în rândurile acatistului, dar nu văd nimic. Rândurile sar din cauza hurducăielii. Nu ştiu cum poate citi femeia asta ce nu pare deloc atinsă de infernul fonic. Încep s-o invidiez, ba chiar s-o urăsc pentru seninătatea cu care silabiseşte necontenit un acatist ce-l termini în 10 minute. Ea a citit, însă, tot drumul şi sigur nu a terminat  pentru că şi-a pus colţ la pagină când Domnul ne-a adus vii la Sântana...
Cum te termină două femei şi-un motor...Şi-acum, ce mai e de zis?! Ei bine, cred că ştiţi ceea ce eu de-abia acum am aflat ce se discută într-un motor. În stânga mea, un ţăran îmbrăcat orăşeneşte îşi ţine pălăria cu model perforat pe celălalt scaun, înţepenindu-şi mâna pe portofelul ieşit în relief din buzunarul pantalonilor. Înspre capăt, dar cu faţa spre mine, un bărbat înalt, osos, un Horia din Albac albit, ştirb, cu ochii luminaţi de un albastru de criptă – stătea drept şi privea, să zic aşa, neprivirea. Lângă el tocmai sosise una... Mariana, o femeie de la ţară, domnoasă, încă arătoasă, dar bătucită de viaţa la ţară. Vizavi, o văduvă în negru. La mijlocul vagonului, doi tineri murmurau într-una. Ce naiba puteau murmura în sfâşierea aia pe roţi?! Sosirea Marianei mi-a desăvârşit calvarul auditiv. Văduva, o viperă vorbitoare fără punct – a început s-o întrebe de toate cele, ţipând din cauza zgomotului, din toţi rărunchii. Aşa am aflat câţi ani au nepoţii, ăla mare în ce clasă e şi ce ştie. Unde lucrează, ce salarii au şi unde locuiesc părinţii, ce face nepoata de la facultate care l-a lăsat pe Adi că e escroc sentimental şi sărăntoc, cum se pun dulceţurile şi murăturile bune, de ce e singură şi l-a lăsat pe Nelu – om de nimic şi beţâc, care acum plânge după ea, dar ei nu-i mai trebuie bărbat, mai bine singură cu masa, casa, ograda şi biserica ei! Aici, grasa cu acatistul a ridicat ochii, dând semne de viaţă, părând că aude nebunia scrâşnitoare. Bărbatul osos, Horia din Albac - a renunţat demult la dialog. Nu făcea faţă şi-a întors capul a somn, părând obişnuit/resemnat (?!) cu zbieratul feminin. Ţăranul cu portofelul şi-a-nţepenit ochii spre Mariana, cântărind-o pe-ascuns, ca pe portofel. Uşa s-a izbit de multe ori până la Sântana, iar eu am mai aflat cum a murit bărbatul văduvei, un nenorocit pe pământ şi-un fericit al cerurilor, scăpat de gura de iad a femeii ce-i pregătea parastasul, sâmbătă. Colivă, grâu, popi, vecini, neamuri, prosoape, lumânări, băutură, bani, pensie de nimic. A atacat şi politica, oamenii mari din guvern, preşedintele nost’ – şi oare cine va fi iară’ preşedinte dacă nu băsescu, geoană?! Îi bun şi vadim dac-ar ieşi, că e român tare şi le dă la oase la mafíe. Bârfele grele urmau cu siguranţă, dacă nu, cu ajutorul Celui de Sus n-am fi ajuns la Sântana. Am coborât răvăşită, obosită, invadată de uruitul motorului, al călătorilor urlători, bârfind bârfele de la sat, oraş, ţară şi lume. Omule, la Sântana  şi oriunde ai de mers, nu te duce cu motoru’. Pe bune. Jos cefereul. 

Sursa: Observator.info