Aruncându-mi palma peste ceasul care îmi întrerupea scurta reverie, cu un mormăit lung şi un efort dureros, mă ridicam din patul cald şi primitor. Cu ochii pe jumătate închişi am început ritualul care în fiecare dimineaţă mă ajuta să intru în rândul oamenilor „matinali”. În timp ce mă chinuiam să leg şireturile care se încăpăţânau să îmi alunece printre degetele amorţite de somn, încercam să descopăr mental cine a fost „criminalul” care a inventat cursurile de dimineaţă. Oare numai eu funcţionam mai bine noaptea? Restul oamenilor nu aveau nevoie de mai mult somn? Mai ales de cel de dimineaţă.Peste zece minute mă aflam în staţia de tramvai, încercând să dau o impresie cât mai relaxată şi neutră faţă de frigul care îmi pătrundea, fără prea mare greutate, prin tricoul care îl trăgeam tot mai strâns pe trup. Eram pe undeva încântat că nu locuiam în cămin, având o mică garsonieră, echipată cu tot ce aveam nevoie şi mai mult.Dârdâind de frig, am văzut tramvaiul care urma să mă ducă până la colţul străzii unde îmi era facultatea, respectiv într-un capăt opus al oraşului. Începui să mă joc nerăbdător cu biletul printre degete. Îmi cumpărasem de data aceasta pentru a fi liniştit în cazul unui control; nu mă simţeam în stare să o iau la fugă după ce eram coborât la prima staţie... din nou.Mă aşezasem pe scaunul cel mai apropiat de uşă, evitând să fiu înghesuit la coborâre – ce naivă impresie. Am închis ochii după ce am trecut de staţia de la gară, doar ca să tresar speriat când am auzit un claxon lângă geam. Eram în sensul din Podgoria...Am oftat lung văzând mulţimea care aştepta în staţie. În câteva minute m-am trezit cu faţa lipită de geam. Aruncând o privire în jur, la feţele îmbufnate şi ochii umflaţi, am realizat ce zi lungă mă aştepta. Plină de ore la care toată lumea părea mai trează şi cu chef de vorbă chiar dacă era aşa de dimineaţă.Tramvaiul începu să se clatine când ajunse lângă podul pe sub care urma să treacă pentru a intra în zona Micalaca. Sătul să tot fiu lovit de poşeta doamnei din spatele meu, mă ridicasem, postându-mă lângă bara de la uşă, cu degetul cât mai aproape de butonul care o activa.Printre bătăile ritmate ale şinelor auzeam frânturi de conversaţii ale celor din jur, majoritatea „confraţi” de ai mei. Puteam să disting nume de profesori, cursuri, comentarii despre diverse seminarii, dar mai ales vociferarea dorinţei de „mai mult somn”.Cu un ţăcănit surd, tramvaiul încetini în staţia facultăţii şi am coborât, împins fiind de valul din spate. Cu paşi mohorâţi m-am îndreptat spre clădirea unde aveam să petrec dimineaţa şi o parte din amiază. Totuşi zâmbeam pe sub mustaţă, gândindu-mă că poate alţi studenţi de la specializări diferite o duc cu mult mai greu decât mine. Însă nu e mai simplu să joci rolul „obositului” pentru a fi în sentiment cu toţi cei din jur ?

Sursa: Observator.info