În toată aiureala asta obositor-scârboasă a unui an ce dă pe dinafară peste o lună – cu  primăvară scurtă şi flori fără miros, luni de clocot văratic, accidente, crime, droguri, familii distruse, copii abuzaţi, politică murdară, sărăcie şi criză – a venit şi toamna, chi(n)uind în galben-ruginiu. Încrâncenarea zilei citadine, griul tăriei, ploaia de culoarea oţelului – mesele goale din piaţă, pieţarii schimbaţi la faţă, tristeţea unei flori căzute pe asfalt – toate aceste poveri purtate în trup şi minte – au dispărut în momentul în care Elisabeta (mi)-a deschis uşa. 
„...citeam”E mică, uşor încârnită, învăluită cernit pe de-a-ntregul. Doar ochii vii, abia şterşi de ceaţă mi-au pătruns direct în suflet – rază curată tăind amurgul unui vitraliu. Are faţa albă, deschisă, privirea dreaptă, vorba caldă dar fermă, ziditoare, întremătoare, îndrumătoare, apăsătoare pe conştiinţa adormită. Vieţuieşte de 12 ani într-o căsuţă de rugăciune – Biserica apostolică de pe strada Vârful cu Dor. De fapt, o curte mică ce împarte două aripi de casă: una pentru rugăcinue, alta ca sediu al unei asociaţii. Se sprijină de mâna mea, iar eu imit paşii ei mici, abia atingând pământul. Biserica e o sală mare cu scaune şi amvon, simplă. Pe pereţi – citate christice. Puţine. Pe o bancă, o biblie mare, deschisă la jumătate. „Citeam” – zâmbeşte femeia lui Dumnezeu.
„... am ales limpezirea sufletului”Se numeşte Elisabeta Stoleru (85 ani). Nu-i arată şi nu-şi va arăta vârsta niciodată, oricâţi ani ar trece peste ea. „Vin dintr-un sat bihorean şi sunt dintr-o  familie cu opt fraţi. Trăim toţi! Am lucrat de mică, de la 16 ani - la fabrica de cânepă de la Variaş, apoi la CFR. Am muncit mult şi greu. Singura fiică s-a dus la Domnul la vârsta de 44 de ani... Au rămas 4 copii, nepoţii mei.  Soţul mi-a murit la 53 de ani...(acum 40 de ani!). La 27 de ani am luat o altă  cale şi iată-mă, întreagă la minte şi trup chiar şi acum!” Deşi are peste 37 de ani lucraţi, Elisabetei îi lipsesc vreo...16 ani din cartea de muncă pentru că nu i-au fost trecuţi. De aceea are o pensie mică, precum trupul ei firav şi abia răsărit. Dar nu se plânge. „Nepoţii sunt la casa lor şi mă mai ajută când pot. Am ales să stau aici, în Casa Domnului – la limpezirea sufletului. Viaţa mea de 12 ani e trimisă Sus. De-aici mă hrănesc, respir şi trăiesc! Domnul e în faţa mea, iar eu Îl urmez, fără şovăială! E drumul cel mai drept şi uşor!”
Biblia, precum pâineaÎngenunchează şi ia cartea cea mare, precum pâinea cea de toate zilele. Citeşte şi se hrăneşte, şi se (i)luminează. E zâmbet, lumină, rază, căldură – iar gândul deschide cartea de poveşti – oprindu-mă pe tărâmul fermecat al Sfintei Duminici. Atunci nu mi-o puteam închipui, dar, iată – timpul mi-a adus în dar imaginea reală a micii femei ce întruchipa atât de simplu duminica sfinţeniei. Cum poţi, deci, să faci rău unei astfel de fiinţe?! Şi totuşi, o familie „caz social” de la Adăpost – venită să-i ajute la crăpat de lemne i-a furat telefonul... „Mai ţin legătura cu nepoţii mei – spune. Am lăsat o clipă telefonul din mână şi când m-am întors nu mai era. Am spus atunci femeii (Mureşan Mariana – o femeie solidă care umblă cu un copil în braţe) să-mi dea telefonul înapoi – mai era cu o „prietenă” – pentru că l-am auzit sunând la ea în geantă. Nu mi l-a dat şi a fugit... Am rămas fără telefon...” – coboară trist privirea, femeia duminicii...
*                     *                      * I-am promis că-i voi recupera telefonul. Oricum – sunt convinsă că e vândut demult, iar cartela, aruncată. Poate se găseşte (totuşi) cineva dintre dumneavoastră, creştini – care  puteţi oferi un telefon Elisabetei. Ea nu cunoaşte nimic din demersul meu. Sunt multe scaune în biserica îngrijită de ea, semn că aici vin suflete şi se roagă – atât în timpul săptămânii (marţi, miercuri de la 5 a.m.) dar mai ales duminica. Măicuţa face curat peste tot, mătură, curăţă, chiar şi la asociaţie. „Trebuie să-mi câştig dreptul de a sta aici şi asta se face prin muncă. De cum am terminat treaba, mă rog. Asta-i hrana cea tare!” Viaţa ei şi-a terminat şirul lumesc. E doar o dâră de lumină, pâlpâind pe drumul lung şi drept al mântuirii. Elisabeta îşi înfundă paşii în frunzele moarte şi mătură încet, cu grijă, foşnirea galbenă. Anii i s-a risipit în miile de pagini citite, de aceea duce atât de uşor povara (aproape a) unui veac – cu sufletul senin şi blând, neluând nimic din răul lumii – spre Dincolo cel bine pregătit.

Sursa: Observator.info