E iarnã sau doar primul vârtej al Miresei de gheațã – simplã toanã a frumoasei albe tot mai rarisimã ?! Peste Arad cerne de ieri noapte cu fulgi fãinoși. Mercurul termometrului s-a retras spre zero – conturând imaginea certã (însfârșit ceva sigur) a Iernii. M-am predat „botezului alb” preț de câteva ore – clipind foto imaginea urbanã a primei zile de iarnã. Orașul e gri-alb, tãcut, cu oameni preocupați și priviri aplecate spre asfalt. Bãtrânii (parcã) lipsesc, ici-colo dacã mai vezi unul sau doi. Nici copiii nu prea sunt de vãzut – abia pãșiți în vacanțã (nu toți); poate încã dorm sau sorb violența unui desen animat / joc nou pe calculator.  Piața Catedralei și-a restrâns efectivul; oferta frigului e modestã – cartofi, ceapã, zarzavaturi, mere de iarnã și fructe exotice, murãturi și ceva tãrie. Cumpãrãtori puțini, încruntați. Platoul din fața vechii catedrale ortodoxe e plin de brazi. Frumoși, sãnãtoși și pe mãrimi. Nu se cumpãrã. E prea devreme sau nu sunt bani. Micul Lipscani – strada Mețianu foiește de populație – spulberând din prima orice tentativã de înzãpezire, înnoroind totul. Aici sunt la ei acasã  țiganii cu „haine bune” sub braț și lanțul de magazine second-hand – imbatabile în Arad. Piața A.Iancu a scãpat de mult frãmântatul „târg de iarnã” – urâțenie și inutilitate zgomotoasã chinuind(u-ne) toatã luna decembrie... Acum doar mirabilii porumbei uzi și flãmânzi animeazã spațiul împrospãtat hibernal. Foamea i-a apropiat mult de obiectivul foto, meritând cu prisosințã câteva felii de pâine. Pãrãsesc centrul cu imaginea bacovianã a zãpezii subțiri, menitã sã șteargã prin frãgezimea frigului tristeți și adânci melancolii. În „stația de autobuz” sunt parcate mașini. Așa a fost și așa va fi pânã la capãt. Nu s-a schimbat nimic în optica celor care au hotãrât sã avem parte de cel mai tâmpit transport public cu putințã. Ei au rãmas, au rãmas și mizeriile. La asta mã gândesc când privesc mulțimea lipitã de zid, așteptând leneșe autobuze cu orar de mort. O tai spre  „Eminescu” – parc. Nimeni. Tãcere în cernerea albã și finã, doar pașii mei înfundați cautã finale înțelesuri prin subiectele vieții de zi cu zi. Copii puțini și în Parcul Copiilor – doar câțiva liceeni clãtinând leagãne și tobogane – reperându-mã ca pe un „paparazi”... cu înjurãturile de rigoare la zi. Ies pe faleza joasã a Mureșului, pustie, suflatã în plumburiu de cerul închis. Vestita salcie uriașã și-a risipit tainele (nu prea demult) – odatã cu ultimul amurg de toamnã. Un cearcãn de stea, o tãieturã de lunã, un nor întunecat cu urme sângerii – (îmi)aduc aminte de (ne)numiții eroi. Ei s-au nãscut azi – în urmã cu 20 de ani. La Arad, revoluția a ținut opt zile – din 22 decembrie pânã în 30. Atunci cerul s-a dezvelit în sânge, luminã și îngeri – respirând și aducând Libertate, demnitate, speranțã. Eroii și-au lãsat în acea iarnã 89 – zãlog peste vremuri  – anii lor tineri, inima curatã, sfinte idealuri, drum de luminã. Peste neînsemnata lor troițã – iarna își așterne giulgiul, acoperind ceea ce nu se poate uita. Un sacrificiu de care azi mi-e rușine. Sã mai fie zãpadã.

Sursa: Observator.info