După două zile de stat în Morgă – Petrică Tănase (11 ani) copilul spânzurat din Sânmartin a intrat pe mâna medicilor legişti. În tot acest timp, părinţii şi fratele cel mai mare au aşteptat în curtea spitalului judeţean. Maria Pricop, mama, stă încremenită în faţa uşii albe în spatele căreia copilul ei zace inert. „Nu l-am mai văzut de două zile...” – izbucneşte în plâns. Tatăl e uscat, terminat. Fratele cel mare scurmă zăpada proaspătă cu cizma. Strânge din dinţi şi tace. Trebuie să vină şi primarul Mercea cu sicriul şi toate cele trebuincioase, o vecină s-a dus să cumpere prosoape. Fiecare face ceva în acest caz SOCIAL – numai ea, mama – stă nemişcată, cu privirea albastră pierdută în zăpadă. Reface în minte, obsesiv, de mii de ori ultimele secvenţe de viaţă ale copilului ei. Cel mai bun, cel mai harnic, cel mai cuminte, cel mai iubitor, cel mai...
De ce?!Am intrat la Morgă pentru a-i face lui Petrică o ultimă poză, „amintire” de... familie. Era încă în hainele de casă, aşa cum fusese îmbrăcat când mulsese ultima oară văcuţa pe care o iubea mai presus decât viaţa sa puţină şi atât de neînsemnată încât a ales să o părăsească mult prea repede şi brutal. Copilul părea adormit în hainele cu care era obişnuit să lucreze în fiecare zi. Privindu-l – te cuprinde o milă imensă dublată de maximă revoltă: de ce?! Afară, mama, tatăl, fratele îşi frământă mâinile şi creierii: de ce? Medicul legist Crişan, profesionist desăvârşit, oftează şi ridică din umeri: de ce?! Aceeaşi întrebare pe care şi-o pune întreaga familie, şcoala, vecinii, lumea: de ce?! Mă uit la mâinile muncite la băieţaşului - încă murdare, la hainele umile, chipul matur, la licărul stins al ochilor, la asemănarea perfectă cu fratele Costel, cel cu care muncea împreună la nea Vasile. Într-un anume fel, chipul său a rămas întipărit în chipul fratelui supravieţuitor... Înainte de a ieşi din spaţiul morţii linştite, i-am privit încă odată gâtul păstrând urma strângerii fatale. Aceeaşi obsedantă întrebare căreia Petrică nu a vrut să-i lase niciun răspuns: de ce?!
Ajutor de la primărieÎn acest răstimp – un timp nedefinit pentru toţi cei care au treabă la morgă – a venit şi primarul din Macea, Ioan Mercea. S-a implicat activ în ajutorarea familiei Pricop şi face pe „durul”, dar inima i s-a strâns, îndurerată. „Încercăm  să-i ajutăm cum putem, am cumpărat sicriu, am comandat crucea, coroană, tot ce trebuie pentru o înmormântare creştinească. E foarte dureros ceea ce s-a întâmplat, noi i-am ajutat şi pe lege şi fără, aşa cum am avut posibilităţi. Am adus sicriul cu o dubă cu care-l vom duce acasă pe copil. De asemenea transportul dus-întors este plătit. E crunt, nedrept, un copil nici măcar nu ar trebui să cunoască acest cuvânt, moarte!” Ne arată sicriul ornamentat frumos şi simplu, plăcuţa mică, inscripţionată cu numele lui Petrică şi anii de viaţă. De ce aşa de puţin? De ce?!Părinţii se plimbă de colo-colo. Mama, îndoită, tatăl cu capul plecat, fratele cu privirea în pământ... Nimeni nu vorbeşte, dar gândurile li se întâlnesc, ştiind că în acele momente de grea aşteptare, copilul şi fratele se săvârşeşte a doua oară. Ce caută Petrică între oameni decedaţi, bătrâni de 75-80 de ani?! De ce?! În jurul orei 13.00, copilul este îmbrăcat în costumul gri-deschis primit de la o vecină miloasă. O alta s-a dus să cumpere prosoape. Durerea amorţită de frig şi medicamente de liniştire a mamei, revine în tărie, ochii ei se tulbură din nou, dar lacrimi nu mai sunt.  La scurt timp, uşa se deschide şi copilul ei drag este dus în sicriu de către frate şi tată spre maşină. Mama urlă, „Petrică, mamă... de ce?!, de ce, mamă, ai făcut asta, ce ai avut tu pe suflet şi n-ai spus nimănui?! De ce, mamă, de ce ne-ai făcut tu nouă, asta?! De ce?!”  Tablou trist, lugubru, lent mişcător între albul supărător al zăpezii subţiri ca un giulgiu şi negrul familiei. E luni, copiii se duc la şcoală din nou după un week-end mult aşteptat. Petrică va lipsi pentru totdeauna. De ce?!
Despre moartea lui Petrică, lumeaDouă zile imense de întrebări pentru familie, pentru toţi cei care au auzit de acest caz înfricoşător. Am pus în balanţă toate informaţiile despre Petrică: copil bun, cuminte ascultător, nu s-a bătut cu nimeni, iubit de profesori şi directorul şcolii, extrem de muncitor, îşi iubea mult părinţii şi fraţii, văcuţa Juninca, viţelul şi mai ales porumbeii. Muncea nepermis de mult pentru vârsta lui, dar îi plăcea, cel puţin aşa spune mama. Muncea şi acasă şi la nea Vasile alături de fratele său Costel, ducând amândoi un venit casei cu mamă-eroină, născătoare de 18 prunci. Oamenii sunt răi, buni, indiferenţi. Cei răi acuză familia că a făcut, inconştientă, atâţia copii, că îi chinuie şi că acesta ar fi fost motivul sinuciderii lui Petrică; faptul că a muncit enorm pentru vârsta lui, precum un om matur, a ştiut mult prea devreme ce sunt greutăţile, necazurile, amarul, lipsurile – nebucurat de soarele copilăriei, de plete mângâiate, lacrimi şterse în poala mamei sau şoapta unor povestiri... Cei buni spun că a fost chemat de îngeri, acolo Sus, la odihnă. Într-adevăr, copilul acesta avea nevoie de odihnă, chipul său muncit şi matur cerea o dispensă în faţa unei vieţi cumplit de dure. Cei indiferenţi ridică din umeri, asta e, unul mai puţin...
O întrebare cât o viaţă de copilÎn timp ce se făceau ultimele pregătiri de plecare din curtea spitalului judeţean, mama a primit un telefon prin care o familie din Arad îi oferea ajutorul. Citiseră tragedia pe internet. Am privit-o cum a urcă în maşină, alături de familie şi primar, urmând ca un cortegiu, duba în care se legăna copilul ei. Miercuri, Petrică va părăsi cu totul casa părintească plecând pe acel drum despre care spusese sâmbătă că va fi „foarte departe, undeva unde n-o să mă mai vedeţi şi o să plângeţi după mine.” În urma morţii sale rămân acuze, păreri, bârfe, lacrimi şi un imens loc gol, întunecat de aceeaşi întrebare, „de ce” – la care toţi am avea un răspuns.  

Sursa: Observator.info