„În scârba unor vremi de rătăcire”- cuvinte de nevoitor întru-nceputuri, vremuri de duh greu apăsat - am simţit Paştile morţilor în spiritul a ceea ce am găsit la faţa locului. Cimitirul „Pomenirea” - sute de maşini blochează carosabilul, trotuarul, aleea de intrare în cimitir, întrepătrunzându-se mersul la Obor cu cel al paştilor celor adormiţi. O datorie de creştin şi o chemare citadină intrată demult în obişnuinţa zilelor de sâmbătă şi duminică, mersul la târg, adică. Ceva lume, nu foarte multă. O răvăşire de lalele galbene şi roşii inundă coşurile. Flori şi lumânări, candele. Morminte curăţate, pământ reavăn, boboci înfloriţi, umbre întunecate lângă albele cruci, neamurile, soarele blând – totul ridică spre cerul coborât în nori duioşi, un Paşti al morţilor luminos. Curat şi sfânt coşul cu ouă roşii şi cozonac - acoperit cu ştergar de zăpadă, lacrima mamei ce-mbrăţişează crucea sub care-i doarme băiatul (chiar dacă anii au trecut, mulţi...). „Hristos a înviat din morţi/Cu moartea pre moarte călcând” – înfiorează tainic ţărâna adormită. Slujbe şi popi, ici şi colo, impresie neschimbată din anii trecuţi, grabă şi bani înfundaţi cu dibăcie sub sutană, un ochi pe mormânt, altul pândind lentila aparatului ce nu iartă. Dureri deschise înca peste morţii noi, uscate tristeţi peste mormintele vechi care nu mai cheamă pe nimeni. Câteva cruci de eroi sub care se-apleacă suav un fir de lalea sau narcisă. Şi, era să uit, armata de ţigani, copii, femei şi tineri – pungi grele şi pline, cerşitul enervant, zâmbet deschis de copil murdar cu dinţii plini de gălbenuş şi degete înroşite. „Eternitatea” e plină – sună ciudat, nu?! Mult mai multă lume, cimitir generos, dar popii sunt puţini. Acelaşi timp al lalelelor care aduc primăvara paştilor morţilor. Un simţământ ciudat care pluteşte în aer şi care intră în oul şi felia de cozonac – pomana ce-o dai cu inima bătând cu-o înfiorare în plus pentru sufletul celui plecat -  dorul. Un nealean pe care nu-l simţi în celelalte zile din an, ci doar acum, de Paştile morţilor, când Hristos păşeşte biruitor peste morminte, readucând speranţa învierii. Asta purtam în gând pentru mama ce-şi jelea nestăvilit, fiul, nevăzând Lumina cea neapropiată şi blândă, mormântul deschis şi zâmbetul copilului drag. E (încă) tradiţie, dar, trecând peste mizerii, trageri ţigăneşti de mânecă, popi pipăindu-şi largele buzunare, „scârba rătăcirilor de azi”, iarăşi - am simţit cald şi luminos acest Paşti al morţilor, un dialog de la sufletul ce dă pe dinafară de dor şi tristeţe la mormântul proaspăt călcat de Hristos întru lumina învierii.

Sursa: Observator.info