Stire
O pasiune transformată ?n viaţă de zi cu zi
04.05.2010
⋅ 0 comentarii
West Reinhardt este unicul producãtor din România de ambarcatiuni pentru sportul de performantã. Totodatã, la Arad el produce si ambarcatiuni de agrement, adicã binecunoscutele hidrobiciclete, dar mult mai inedite decât cele cu care ne-am obisnuit: hidrobicicletã în formã de lebãdã sau de delfin. Matritele le face tot aici, inspirat de modelele pentru performantã si care respectã toate standardele, iar la munca aceasta minutioasã muncesc zi-luminã oameni harnici, bine pregãtiti, dar mai ales pasionati de sportul pe apã.
Pe o stradã linistitã din Arad, unde pacea e la ea acasã, se dezvoltã o afacere care face cinste nu doar Aradului, ci chiar României. Oameni harnici si dedicati, pasionati de calitate, lucreazã neîncetat pentru dezvoltarea unui sport extrem de îndrãgit de arãdeni la începutul anilor 1920, un sport în care Aradul a fost pioner: canotajul. Din 2004, West Reinhardt produce la Arad ambarcatiuni pentru kaiac-canoe si canotaj, toate tipurile si toate modelele cerute de criteriile de performantã. „La un kaiac pentru o persoanã o echipã munceste o zi. Cea pe care o pregãtim acum are 12 kilograme, limita minimã autorizatã. Orice kaiac nu poate avea mai putin de 12 kg, deoarece sportivul poate fi descalificat la final. Totodatã, nimeni nu vrea sã tragã o barcã mai grea” ne spune zâmbind domnul West. Nu regretã nicio clipã cã s-a lãsat dus de „valul” pasiunii sale. Vorbeste cu entuziasm despre aceastã muncã ce îi aduce multã satisfactie: „Ieri ne-am întors de la un concurs unde toate kaiacele erau fãcute de noi aici. Vã puteti închipui cum m-am simtit! Îmi creste inima uite-asa!” ne aratã cu bratele larg deschise domnul West. Pentru el nu existã multumire mai mare decât sã vadã cã poate contribui la perpetuarea acestui sport frumos. Din pãcate, fericirea îi este umbritã de dezamãgirea cã Aradul nu mai este fruntas la acest sport: „Au fost 3 cluburi de canotaj si 3 de kaiac-canoe. Acum, nu mai e nimic, poate doar pe hârtie. Dacã te duci la ei îti aratã registre întregi de activitãti, dar de vãzut, nu se vede nimic. Sunt alte interese, dar doritori ar fi” mai spune domnul West. Din pãcate, Aradul si-a pierdut interesul pentru sportul care l-a fãcut cunoscut. „La Arad a fost prima Federatie de Canotaj din tarã! Dar acum ... nimic. De 20 de ani moare în fiecare zi aceastã activitate. ªi fãrã fotbal, Aradul tot Arad ar rãmâne” ne spune dezamãgit de situatia în care se aflã sportul nautic. Chiar a propus Primãriei Arad sã facã pe Lacul Pãdurice un loc de agrement în care sã se utilizeze hidrobicicleta, dar nu a primit, desi a fãcut mai multe cereri, niciun rãspuns. Dacã ar exista initiativã, ar dona ambarcatiuni de kaiac-canoe si canotaj pentru a se începe activitatea, dar, din pãcate, nu prea existã fonduri, iar în România, dupã cum singur spune, oamenii asteaptã ceva de la club: „Dar mie ce-mi dã clubul? asta se întreabã omul. Noi (referindu-se la perioada când practica sport de performantã cu kaiac-canoe) eram mândrii cã aveam unde practica, ne inscriptionam singuri tricourile cu vopsea, fãceam singuri macheta ... dar dacã fuga dupã bani si aceastã stare nu dispare, nu putem vorbi despre performantã în sport” spune domnul West. Desi e extrem de fericit cã munca sa contribuie la continuarea sportului nautic de perfomantã, Reinhardt West este dezamãgit de situatia în care se aflã Aradul, locul cu cei mai multi si mai buni canotori. Chiar din echipa sa de producãtori de ambarcatiuni fac parte nume mari ale canotajului românesc: Botez Eugen Gheorghe Mihai, vicecampion mondial de kaiac-canoe si Gheorghe Sici, maestru al sportului în navomodele. „Bãrcile noastre merg altundeva, iar aici ...” spune cu mâhnire în glas domnul West.
„Practic, este viata mea”
Domnul West Reinhardt vorbeste cu multã pasiune despre munca sa. S-a dedicat total constructiei de ambarcatiuni pentru sportul de performantã, dar nu regretã niciun moment acest lucru: „Sunt foarte fericit cã mi-am fãcut din hobby o afacere si 24 din 24 de ore pot lucra aici” spune mândru domnul West. Are de ce se bucura. Din mâinile lui si ale echipei sale ies obiecte unice, cu care sportivii pot face performantã. Din atelierul arãdean ambarcatiunile ies gata de competitie, doar sportivul le mai lipseste. Cu multã dedicatie si migalã, cu dãruire, cei care muncesc aici ar trebui rãsplãtiti nu doar bãnesc - ceea ce fac ei este unicat, iar atentia, precizia si îndemânarea trebuie sã fie calitãtile de bazã. „Am o echipã valoroasã, în care am încredere. Trebuie ca toate sã fie fãcute cu atentie si de calitate. Nu poti vinde o barcã si apoi sã vezi cã are defect. Dacã nu esti atent la laminare îti pot rãmâne bule de aer, ceea ce afecteazã calitatea ambarcatiunii” spune domnul West. Pentru a te angaja la o astfel de muncã si sã ai rezultate pe mãsurã este nevoie de 3 sau chiar 4 luni de lucru intensiv. Bineînteles, la început, pânã a învãtat exact ce si cum se face, domnul West a si stricat: „ªi încã cât! Bãrcile de canotaj sunt mult mai tehnice decât kaiacele, iar în România nu existã o scoalã unde sã înveti aceastã meserie. Nu poti sã faci ceva fãrã sã strici. Nimeni nu-ti divulgã secretul, în cãrti îti spune cã îti trebuie asta si asta, cã se dau atâtea straturi, dar la final, lipseste ceva. Noi am învãtat prin muncã” mai spune Reinhardt West. Desi este nevoie de foarte multã îndemânare, practicã îndelungatã si precizie, domnul West nu ar renunta la aceastã muncã. „Practic, este viata mea. De la 14 ani practic kaiac-canoe, am fãcut si performantã, am fost antrenor de kaiac-canoe, iar concediu fãrã barcã si bicicletã nu existã. Am început sã colind lumea cu barca în spinare” mai spune West Reinjardt.
„Am vrut sã merg pe apã”
Pasiunea pentru kaiac-canoe a început la vârsta de 14 ani, când dupã data de 23 august s-a hotãrât cã vrea sã meargã pe apã: „Erau defilãrile de 23 august, toatã lumea mergea pe malul Muresului, iar eu am vrut sã merg cu barca pe Mures. A doua zi am mers la club si am zis cã vreau sã merg cu barca, apoi am vãzut kaiacurile si am zis cã vreau sã le încerc si pe ele si încet, încet am ajuns si la concursuri”. Desi au trecut peste 40 de ani de atunci, pasiunea a rãmas aceeasi, iar multumirea cea mai mare pentru domnul West este cã a ajuns sã facã din hobby o viatã de zi cu zi: „Mi-am dorit dintotdeauna sã fac ceva cu mâinile mele”.
Afacerea a pornit-o cumpãrând si vânzând mai departe ambarcatiuni, iar într-o zi si-a dat seama cã poate si el sã le facã: „Prima barcã am laminat-o în fatã la Clubul „Vointa” apoi am cumpãrat locul acesta si l-am dezvoltat încet, încet”. Într-adevãr, în mai multe încãperi se aflã diverse „stagii” de pregãtire a bãrcilor de canotaj sau kaiac-canoe. Peste tot e plin de materiale, miroase a vopsea proaspãtã, dar se munceste cu mult entuziasm. „Oamenii sunt multumiti de munca noastrã” încheie zâmbind domnul West povestea muncii sale.
Pasiunea sa pentru kaiac-canoe l-a dus pe West Reinhardt pe aproape toate apele din România, dar de departe Jiul i se pare cel mai periculos: „Este cea mai sãlbaticã apã din România, gradul 3 spre 4. Eu am un foarte mare respect pentru apã ... era sã-mi las viata în ea! Eram pe un râu de la granita dintre Elvetia si Austria, de categoria 5, masina de spãlat cum i se mai spune, dar am avut noroc, am scãpat doar cu un genunchi umflat” spune domnul West, arãtând astfel cã nu este usor sã faci acest sport.
Sursa:
Observator.info
Pentru articolul complet și alte comentarii
vizitați
Observator.info
